Fumuri pierdute

Iar am uitat că m-am lăsat de fumat. Mă opresc, mă uit în jur și, pentru o fracțiune de secundă, o derută amuzată pune stăpînire pe mine: oare ce voiam, ce trebuia să fac acum? Ah, am terminat de mîncat, asta era! Dar nu, nu mai urmează nicio țigară, au trecut cîteva săptămîni bune de cînd nu mai fumez. Adun, în schimb, senzațiile inedite prin care trec mai nou și cu care nu m-am mai întîlnit de vreo 15 ani: primele lucruri făcute & trăite fără tutun, unele mai mici, aproape insesizabile, altele imposibil de ignorat. Pentru mulți, testul suprem e prima ieșire la bere (sau ce-o fi în paharul ăla) fără țigări: dacă se termină cu bine, tot restul pare mult mai ușor. Se prea poate, dar cum eu am ieșit la socializat chiar în prima zi de nefumat, n-am mai apucat să iau notă de marea semnificație a evenimentului cu pricina. Ieșiri la cinema, plimbări, discuții intense, întîlniri & așteptări, nervi sau exaltări, toate astea curg altfel, fără vechiile accesorii. Le notez pe fiecare, pînă nu mai par atît de speciale, pînă uit, măcar pe jumătate, că trebuie să-mi fragmentez toate momentele unei zilei cu obișnuitele fuioare de fum. Apoi, la un moment dat, se întîmplă și prima ieșire-n oraș la care uit cu-adevărat să mă caut de țigări și brichetă, azi nu mai am nevoie de ele, și masa la care mă așez nu pare prea goală, doar pentru că-i lipsește scrumiera la mijloc.

Am început pregătirile cu mulți ani înainte; știam că n-o să-mi fie foarte ușor, cu ultimul eșec, de-acum vreo zece ani, încă suficient de proaspăt în minte cît să mă umple de îndoieli și temeri - dar și cu speranța infimă că, de data asta, s-ar putea întîmpla, cine știe?, să și reușesc. Mi-era clar că-n primele două-trei săptămîni nu se punea problema să ies la cafea/bere/pub/club sau povești cu alți oameni, fumători sau nu. Știam că va trebui să stau cuminte în casă, calm, cît mai calm, să evit orice m-ar putea stresa ori surescita, eventual să beau multe căni de ceai, să nu ascult muzică, să nu mă avînt prea tare în nicio direcție, să mă mișc cu maximă atenție și prudență. Mă gîndeam c-ar trebui, poate, să-mi iau liber de la job măcar o săptămînă, să mă-nchid în casă și să reduc cît pot de mult orice deranj din exterior. Pe scurt, mă pregăteam să mă chinui destul de serios - toate astea se întîmplau, desigur, într-un viitor incert, mereu împins înainte, fără curajul vreunui plan concret. Vedeam, în linii destul de clare, cam cît de nasol urma să fie renunțatul ăsta la fumat. Știam că primele ore din dimineața cu pricina vor fi, probabil, cele mai epuizante ever - ba, pe măsură ce trecea timpul și eu tot n-aveam curaj să mă apuc de nefumat, orele alea deveneau din ce în ce mai lungi și mai terifiante. Și mai nasol era să-mi amintesc cum au decurs vreo cîteva asemeni dimineți în trecut: după vreo 2-3 ore, îmi aprindeam o țigară, pe jumătate cu vină, pe jumătate cu ipocrită mulțumire: mi-am demonstrat că se poate, nu-i mare lucru să renunți, într-adevăr, și prima țigară se fumează cu o foame panicată, nici n-o simt, se poate renunța lejer, ce ușurare!, voi fi pregătită atunci cînd o să mă las cu adevărat.

Între timp, mai citeam pe ici, pe colo despre experiențele altora: la unele mă încerca o invidie curată (uite, a reușit, și acum se bucură și bagă emoticoane cu zîmbete, ce să spun!), altele mă umpleau de-o groază nerostită: sevraj, zvîrcoliri, tremurături - în fine, numai bunătăți. Am încercat să citesc cartea lui Allen Carr, atît de apreciată printre (ex) fumători, dar n-am reușit s-o termin. Am încercat să citesc avertismentele de pe pachetele de țigări, dar n-au avut niciun efect asupra mea - poate dacă se limitau să scrie acolo doar "Fraiere!", ar fi avut ceva mai mult succes la un public fumător atît de insensibil. Ca să mă mai liniștesc, îmi aduceam aminte de toți fumătorii pe care-i știam (reali și închipuiți deopotrivă): lumea părea din nou un loc plin de înțelegere. Apoi, într-o dimineață oarecare, cu nimic specială, mi-am zis c-ar fi de-a dreptul surprinzător să mai încerc - și probabil că de vină pentru faptul de-a fi reușit să renunț atît de ușor au fost toate lucrurile de mai sus, cu un accent special pe teama că va fi foarte, foarte greu - nu așteptam, deci, să se întîmple mare lucru: la cît de chinuitor ar fi trebuit să fie, nu mi-am propus decît să încerc, și nimic altceva.

Majoritatea poveștilor despre renunțatul la fumat peste care-am nimerit aveau final fericit - poate pentru că nu prea riscă nimeni să anunțe așa ceva pînă nu e 100% sigur că a reușit. Mai nimeni n-ar îndrăzni să se laude cu anunțul "m-am lăsat de fumat acum fix 3 ore și 17 minute". Eu am cîteva luni de cînd nu mai fumez și unii se mai miră și acum, la fel cum au făcut-o și la 7, 19 sau 23 de zile de la momentul cu pricina. Nu mă ofensează prea tare, de multe ori ne mirăm împreună.

Loreley Petroiu este absolventă a Facultăţii de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Foto: Marius Chivu