Fuga de anticipate

Poate că povestea de săptămâna trecută, cu Dacian Cioloş invitat să tranşeze enigma intrării sale în politică, este pentru unii nouă, dar de fapt şi aici istoria nu face decât să se repete. Deşi nu foarte lungă, experienţa politică a anilor de după 1990 furnizează deja patru exemple de premieri “independenţi” sau “tehnocraţi”, chemaţi să încheie un ciclu electoral în locul politicienilor de profesie, uzaţi şi obosiţi. Toţi cei patru au fost curtaţi într-un fel sau altul să intre în politică. Unii au făcut-o, alţii nu, sau nu pe loc. Astfel, după alegerile din mai 1990 au rezultat cabinetele Roman, dar spre final, între octombrie 1991 şi noiembrie 1992 şi guvernul “tehnocratului” Theodor Stolojan. După alegerile din noiembrie 1996 au rezultat guvernele Victor Ciorbea şi Radu Vasile, dar între decembrie 1999 şi decembrie 2000 a fost premier Mugur Isărescu de la BNR. Şi ciclul electoral din 2008, care a dat guvernele Emil Boc, a avut o tentativă de a se încheia cu mandatul unui “independent”, Mihai Răzvan Ungureanu (februarie - mai 2012), dacă USL-ul, prin Victor Ponta, nu îşi însuşea guvernarea încă de dinainte de a-şi adjudeca şi alegerile. În sfârşit, Dacian Cioloş încheie mandatul politic generat de alegerile din decembrie 2012 şi este premier “tehnocrat” din noiembrie 2015. Însumându-le, rezultă că aproape patru ani - cât un ciclu electoral întreg - România a avut guverne de tranziţie sau “tehnocrate”. De fapt, doar trei mandate rezultate din alegeri au fost duse politic până la capăt: PDSR prin premierul Văcăroiu după alegerile din septembrie 1992, PDSR prin guvernul Adrian Năstase după scrutinul general din noiembrie 2000 şi PNL şi aliaţii prin cabinetele Călin Popescu-Tăriceanu, după parlamentarele din noiembrie 2004.

Ce a însoţit permanent apelul la guvernările numite generic “tehnocrate” a fost alternativa alegerilor anticipate. Dacă politicienii au obosit, mandatul din alegeri nu mai e aşa de proaspăt iar alegătorii nu se mai regăsesc în oferta politică a momentului, atunci se poate pune problema anticipatelor în mod firesc. Cu toate acestea, niciodată alegerile anticipate nu au fost preferate de către politicieni. Din toată istoria politică de după 1990, exerciţiul acestui procedeu democratic lipseşte cu desăvârşire. Dintre ţările din vecinătatea României, Bulgaria a trecut prin el, în 2014, Slovacia în 2012, Cehia la fel, în 2013. Ar fi interesant de văzut în ce ţări, în special din estul Europei (pentru că în vest în general mandatele politice par să se ducă până la capăt) au mai apărut astfel de guverne tranziţionale în ultimii 25 de ani. După cum la fel de interesant ar fi de aflat şi ce tip de psihologie politică preferă varianta guvernării tehnocrate în locul alegerilor anticipate.

Deocamdată, în această ultimă privinţă nu pot face decât unele observaţii. Mai întâi, admit că nu toţi politicienii au fost sau sunt adepţii guvernelor tehnocrate. Poate că mulţi dintre ei ar fi dorit alegerile anticipate - şi într-adevăr, de-a lungul timpului mulţi au pledat pentru alegeri anticipate. Numai că la fel de evident este că a existat o majoritate politică permanentă împotriva anticipatelor. Toate partidele au alimentat această majoritate, altfel ea nu s-ar fi manifestat cu o aşa eficiență în toţi aceşti ani. Coaliţia anti-anticipate este una dintre cele mai trainice din politica românească.

Apoi, pentru anticipate îţi trebuie curaj politic, sau puterea de a-ţi asuma poziţii ferme cu care să ieşi în faţa electoratului. Dar clasa politică românească nu pare să exceleze la acest capitol. Maleabilitatea ei este vizibilă prin numeroasele permutări ale formulelor de guvernare. Aproape că nu există coaliţie care să nu fi fost încercată în vederea accesului la putere. Dintre partidele parlamentare, toate au fost dispuse la alianţe dintre cele mai exotice - cu excepţia PNTCD-ului, pe care probabil doar sfârşitul prematur l-a ferit de mariajele politice de conjunctură.

Mai este si tentatia refolosirii unei retete de succes. Cum-necum, după Theordor Stolojan, în România a funcționat mitul tehnocratului. Dacă inițial nu prindea așa de bine, poate că anticipatele ar fi fost privite altfel.

În sfârșit, pentru politicieni momentul de respiro dat de o guvernare tehnocrată prezintă anumite avantaje. În caz că au zbârcit-o la guvernare, se pot retrage din prima linie mai elegant, cred ei, decât dacă ar pierde alegerile. Apoi, puterea se deleagă cu măsură, guvernul tehnocrat fiind împresurat de reţelele de influenţă deja create. Scapi de responsabilităţi chiar şi dacă nu eşti la putere, pentru că, deși altminteri modeste, nici măcar standardele de partid de opoziție nu mai trebuiesc respectate. Una peste alta, prin tehnocrați, politicienii din establishment-ul momentului si-au procurat de fapt încă un mijloc de supraviețuire si de evitare a răspunsurilor la urne sau în cazul impunerii unor măsuri de reformă.