Formule frivole ale americanizării

(…) Fenomenul americanizării a pătruns, firesc, şi la noi. Unii, autohtonişti revitalizaţi, protestează, socotindu-l ca un pericol la adresa specificităţii naţionale. Nu aceste reacţii retrograd autohtoniste trebuie să ne îngrijoreze. Ele sînt o continuare a stărilor de spirit neaoşiste, prelungiri din interbelic şi din deceniile comuniste. Îngrijorarea – reală – vine din altă parte. Şi ea este întristătoare cu totul. De fapt, la noi se constată că lucrurile, pe plan socio-economic, înainte de toate, sînt atît de vitrege încît pun efectiv în pericol şi integrarea în structurile europene şi atlantice, şi cele ale americanizării. Sîntem, în România, din păcate, mult retardaţi, încît ne aflăm cu totul departe de pericolul americanizării şi globalizării de care se tem, cu dreptate, cei din apusul Europei. Făcînd abstracţie, o clipă, de realitatea oraşului industrial, şi aceasta, din păcate, înapoiată, ceea ce ne trage în jos, grav şi periculos, este situaţia din agricultură. Să amintesc mai întîi că şi azi locuieşte la sate încă 45% din populaţia ţării. Iar 35,5% din populaţia activă a ţării e ocupată cu agricultura. Să adaug imediat că acest indicator este, azi, în lume, esenţial pentru evaluarea gradului de civilizaţie al unei ţări. În SUA (care, slavă Domnului, are o producţie agricolă extraordinară), în agricultură este ocupată numai 3% din populaţia activă. Iar în ţările Uniunii Europene numai între 5-8% din populaţia activă este ocupată în agricultură.

A pătruns moda filmelor proaste, serial fabricate, golite de artă, aglomerate cu crime, violenţe şi vulgaritate cu totul scandaloasă. Şi talk-show-urile nesfîrşite, cu competenţe omnisciente, joase spectacole de varietăţi şi seriale efectiv dăunătoare şi, mai presus de toate, a molimei dependenţei totale de televiziune, consumatoare vorace a timpului de lectură. Împotriva acestei invazii de americanizare trebuie să veghem, apărîndu-ne. Asta dacă, acum, se mai poate lupta cu succes împotriva acestui flagel care a cuprins nesăţios, în raza sa de acţiune, totul şi toate. Mi-e teamă tare că ne-am trezit, pentru acest nobil scop, prea tîrziu. Chiar chemarea efectiv provocatoare a Tîrgului de Carte de la Bucureşti din anul acesta: „Înapoi la lectură“. Mai putem oare spera, acum, în 2001, cînd americanizarea de suprafaţă (formele ei frivol periculoase) ne-au împresurat copleşitor, că lumea (cu deosebire tineretul studios măcar) se va reîntoarce spre lectură? Am toate motivele să mă îndoiesc. 

(apărut în Dilema veche, nr. 433, 15-21 iunie, 2001)