FNT 2011 – sinteze şi paranteze (III)

12 noiembrie 2011   Dileme on-line

Festivalul Naţional de Teatru 2011 a fost centrat pe regizor, cu un special guest star în persoana lui Andrei Şerban, a cărui creaţie cehoviană din ultimii ani a constituit obiectul secţiunii Focus (supranumită Cehoviziuni) şi subiectul unui interes major din partea publicului. Celor trei spectacole cehoviene, Unchiul Vanea (Teatrul Maghiar Cluj), Trei surori (Teatrul Naţional Budapesta) şi Ivanov (Teatrul Bulandra) li s-a alăturat Strigăte şi şoapte (Teatrul Maghiar Cluj), toate patru suscitînd discuţii aprinse în foaiere şi cozi apropo de bunăvoinţa organizatorilor de a permite accesul peste numărul de locuri. De altfel, la Strigăte şi şoapte şi la D'ale carnavalului al lui Purcărete am reauzit vechea întrebare: „aveţi un bilet în plus?”. Doi tineri au stat 10 ore la Odeon pentru a intra la Strigăte şi şoapte. S-a întîmplat la fel la Unchiul Vanea, şi se întîmplă, de regulă, cînd Teatrul Maghiar din Cluj vine în capitală, unde valoarea şi renumele îi sînt recunoscute. Poate că directorul teatrului, Tompa Gabor, ar trebui să se gîndească la organizarea unei microstragiuni anuale în Bucureşti.

Lăsînd aspectele tehnice la o parte, spectacolele lui Andrei Şerban au fost o dovadă a stilului eclectic al regizorului. Trei surori prefigurează o direcţie dezvoltată ulterior în Ivanov: un mix de estetici care se succed logic sau, dimpotrivă, în contradicţie. Realism, suprarealism, simbolism, expresionism funcţionează ca un sistem de pîrghii care manipulează textul. Cîteva reuşite sînt remarcabile. Exploatarea spaţiului se face pe toate cele trei dimensiuni, lăţime, adîncime şi înălţime. În prima scenă, intro-ul pentru party-ul de ziua Irinei, sînt folosite avanscena şi fosa, un spaţiu intimist care creează atmosfera familială caldă. Petrecerea şi actul al doilea, adică perioada optimistă, se întîmplă pe un podium cît scena mare, un spaţiu expozitiv prin excelenţă. După incendiu, cînd viaţa se degradează, podiumul coboară şi personajele se afundă în pivniţa scenei, ieşind uneori pe marginile înguste, într-un echilibru fragil. Unele soluţii regizorale fascinează prin logică. Solionîi este un bărbat inteligent şi sexy, nu ratatul dement pe care ne-am obişnuit să-l vedem, aşa că Irina se îndrăgosteşte firesc de el, iar replica acesteia, adresată lui Tuzenbach cu care urmează să se căsătorească, capătă un sens sfîşietor: „îţi voi fi credincioasă, dar de iubit, nu te pot iubi”. În acest ménage à trois, duelul Solionîi – Tuzenbach devine, dintr-un artificiu dramaturgic necesar, o consecinţă logică. Şi triunghiul amoros Maşa – Verşinin – Olga pare acum, după spectacol, de la sine înţeles. Olga e singura care nu trăieşte nici un love story, e aproape ciudat că, în text, ea nu se interesează niciodată de Verşinin, un bărbat dezirabil. Şerban rezolvă problema şi îl împarte pe Verşinin, mai mult gigolo decît Hamlet provincial, între cele două surori. Sînt scene care rezolvă dintr-un gest pagini întregi de text. Irina atîrnă la propriu de gîtul lui Tuzenbach deasupra hăului din centrul scenei într-o încercare disperată de a-şi salva existenţa. Stîngace şi timidă în timpul mesei, Nataşa se schimbă total, imediat după ce este cerută în căsătorie de Andrei. Ea revine la cină şi îşi trînteşte mitocăneşte picioarele pe masă. Noua stăpînă îşi arată colţii (pantofii cu toc cui). Mîna de mare regizor se simte în soluţii sclipitor de logice, dar spectacolul per ansamblu este greoi şi obositor din cauza eclectismului stilistic.

Cele două spectacole ale Teatrului Maghiar din Cluj, Unchiul Vanea şi Strigăte şi şoapte, sînt fiecare, per a contrario, unitare stilistic, dar foarte diferite unul de altul. Unchiul Vanea este o suculentă comedie a disperării. Spectacolul începe cu Serebreakov (József Bíró) care, galant, invită femeile la dans într-un dublu exerciţiu, de autoadmiraţie şi de captatio benevolentiae, şi se termină cu o bătaie în noroi în care se mocirlesc şi speranţele, şi relaţiile. De la glamour la murdărie e doar un pas. Din nou, spaţiul face spectacolul (scenografia Carmencitei Brojboiu). Şerban scormoneşte în carnea scenei şi găseşte spaţii de joc inedite pe care actorii le explorează înfometat, merg pe marginea balconului şi urcă în podul scenei într-o uluitoare libertate a mişcării, expresie a unei sexualităţi refulate care devine personaj principal. O disecţie a teatrului pentru una a sufletului. Iubire, ratare, nefericire pulsează cehovian, e o umanitate sîngerîndă pe care Şerban o psihanalizează cinic şi care, datorită excelenţei actorilor maghiari, răbufneşte polifonic (imposibil de analizat aici din lipsa spaţiului). Erotismul e firul roşu al spectacolului şi electrizează atmosfera. Pe Vanea (András Hatházi), dorinţa îl tîmpeşte de-a dreptul, devine febril şi aproape idiot, fericit atît timp cît speranţa există şi rănit animalic cînd e respins, distrus că pierde tot, nu numai o femeie, singura iubită, ci şi un prieten, pe Astrov, devenit rival. Însingurarea finală a lui Vanea e aproape palpabilă, i se lipeşte de suflet ca noroiul de trup. La vizionarul doctor Astrov (Zsolt Bogdán), dorinţa e controlată pînă la un punct. Dezamăgit de derizoriul în care se scufundă, el vede în Elena o ultimă pulsaţie vitală înainte de inevitabila resemnare. Astrov ia foc cu ajutorul alcoolului şi izbucneşte incandescent. Zsolt Bogdán zboară pur şi simplu prin podul scenei, alunecă în viteză pe o scară spiralată metalică sau poartă christic, cu mare dexteritate, o scîndură imensă în spate, la cîţiva centrimetri distanţă de public. Nu e vorba numai de acrobaţie aici (deşi spectatorii îngheaţă de spaimă), ci de dozarea infinitezimală a unor deziluzii existenţiale majore peste care se suprapun speranţe sentimentale şi decizii dureroase (conştientizează rivalitatea cu Vanea şi implicit, pierderea prieteniei). Corpul actorului vibrează de energie, forţa lui de expresie e hipnotică, ţi se lipesc ochii de el. Astrov al lui Zsolt Bogdán e un vulcan, cinismul lui arde. După atîta nefericire explozivă, litania Soniei din final reface dimensiunea obiectivă a durerii: da, suferinţa e mare, dar la scara umanităţii, e absolut insignifiantă.

Cu Strigăte şi şoapte, Şerban continuă un parcurs al durerii, dar schimbă complet estetica, de la simfonia rusă la cvartetul de coarde. Spaţiul (scenografia aceleiaşi Carmencita Brojboiu) devine intim, aproape claustrofob, sterilizat (primim botoşei la intrare), ostentativ calofil, detaliat lucrat, cu pereţi roşii şi costume albe: sîntem în mintea lui Ingmar Bergman. Şerban reconstituie repetiţiile regizorului suedez din timpul filmărilor la Strigăte şi şoapte într-o construcţie spectaculară complexă, polifonică, pe mai multe nivele, în care procesul de creaţie (repetiţiile), obiectul creat (filmul) şi temele acestuia (problematica morţii şi universul feminin maladiv) se juxtapun secvenţial. Suprapuneri sînt şi la nivelul personajelor. Cele patru actriţe au cîte trei ipostaze, una civilă, alta a actriţei care repetă pentru film şi a treia, a personajului. La Zsolt Bogdán, identităţile se multiplică primejdios pentru că, pe lîngă identitatea proprie şi cea a lui Bergman, actorul joacă şi toate personajele masculine din film. La o asemenea dantelărie de teme şi identităţi, stilul de joc cerut de Şerban a fost în cealaltă extremă, a minimalismului de tip japonez, o concentrare de expresii într-o austeritate ludică absolută. De aici rezultă un spectacol cerebral, un adevărat festin pentru spectatorul avizat şi o lecţie de actorie de mare clasă. Fetele joacă aceeaşi stare din perspective diferite. Agnes (Anikó Pethö) este nesigură ca actriţă şi vulnerabilă ca personaj. Maria (Imola Kézdi) funcţionează erotic, subliminal în raport cu Bergman şi aproape obscen în film. Karin (Emöke Kató) este sigură şi calmă, dar ca personaj, raţionalitatea ei alunecă în demenţă (una dintre cele mai bune scene de teatru văzute vreodată: Karin, la cină, într-un duel verbal cinic cu soţul ei, dublat de un monolog interior isteric). Anna (Csilla Varga) este o actriţă nemulţumită de manierizarea ei într-un tip de rol şi un personaj care îşi trăieşte tăcut-insinuos frustrările. La Bergman, situaţia se complică şi mai mult. Zsolt Bogdán e un Bergman angoasat, mizantrop şi sclipitor de inteligent pentru ca în cîteva secunde să devină, aparent fără efort, un personaj din film, uneori chiar două în aceeaşi scenă. Flexibilitatea actorului e uimitoare cu atît mai mult cu cît portretele personajelor sînt de o precizie chirurgicală, demonstrată uneori complice spectatorului. Strigăte şi şoapte ar trebui filmat şi studiat în facultăţile de teatru.

Foto: Eszter Gordon, István Biró

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.

Mai multe