FNT 2011 - sinteze şi paranteze (I)

Ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru s-a reîntors la  formule teatrale consacrate, cu autori cunoscuţi şi regizori recunoscuţi, într-o zonă estetică predominant clasică. Un anume spirit conservator, o distanţare diplomatică (cu rare excepţii) de realitatea imediată au marcat festivalul, ceea ce a părut oarecum pervers, ţinînd cont că lumea în care trăim este în plină convulsie şi poate nu distanţarea, ci tocmai apropierea de problemele cu care ne confruntăm, ar fi putut fi motorul selecţiei. Dar cum FNT este imaginea teatrului intermediată de selecţioner (anul acesta - Alice Georgescu), produsul reprezintă exclusiv viziunea unui singur om şi respectăm, prin urmare, suveranitatea decizională a acestuia, nu fără a sesiza şi că secţiunea internaţională a fost aproape desfiinţată, lipsindu-ne de racordarea atît de necesară la esteticile europene.

Jucăria melancolic-ironică a lui Tompa Gabor, Leonce şi Lena de Georg Büchner, făcută acasă, adică la Teatrul Maghiar din Cluj, a deschis seria poveştilor.  Regatul lui Pierre se degradează pe zi ce trece (decorul Carmencitei Brojboiu e un teatru dezafectat, regele este îmbrăcat în indispensabili, limbajul, ca mijloc de comunicare şi instrument politic, se deteriorează), iar prinţul Leonce suferă de o melancolie leneşă, care îl face inapt pentru preluarea prerogativelor regale. Pornind din acest punct, povestea se ţese ca o parodie cu marionete (scuturate de praf în prima scenă, dezmembrate la final). Perucile uriaşe, hilare, pălăriile supradimensionate, redingotele de baroni filfizoni, plasa de prins fluturi a Lenei, nasul alungit al Rosettei, părul roşu-verde al lui Valerio se rînduiesc într-un love story duios, dar implacabil, în care personajele fug de soartă pentru a o întîlni, un spectacol pictural cu păpuşi care se (dez)articulează mecanic (coregrafia Florin Fieroiu) pe muzica de circ a lui Vasili Şirli.

Tot o poveste construieşte şi Radu Afrim la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfîntu Gheorghe, dar una de tip scandinav, misterioasă şi întunecată. Mai întîi te naşti de Line Knutzon este o piesă-poem (conform prezentării făcute de teatru) şi nu aş putea să o definesc mai bine. Personaje autoclaustrate bîntuie haotic într-un univers maladiv în care copaci uscaţi se tot chinuie să înfrunzească. Afrim revine cu acest spectacol la lumea lui kinky, creează personaje aproape mitice precum un pitic migrenos care, din cauza pelerinei verzi, pare un marţian (Sebastian Marina face un efort uriaş mergînd mai bine de două ore în genunchi), o femeie-hamster (doarme într-o cutie cu rumeguş) care arată ca un copac violet, înrădăcinată în casă (Fatma Mohamed), şi sora ei, o femeie-copil, candidă şi veselă ca un fluture zburătăcit (Claudia Ardelean). Afrim transformă limbajul, regăsim jocurile sale lingvistice preferate, cuvintele-abţibilduri (ţigarelă) şi rimele. Nu lipsesc nici alte mărci afrimiene, cum ar fi poetica luminilor, senzaţia de fluiditate a universului, iluzia adîncimii scenei prin crearea unui spaţiu misterios în spatele decorului principal. Nebunia afrimiană merge mai departe.

Cu Moutainbikerii de Volker Schmidt de la Teatrul German din Timişoara, intrăm în zona dramaturgiei sociale. Radu Alexandru Nica creează o „cursă de ciclism” în midlle-class life style. Două cupluri aparent perfecte îşi descoperă imperfecţiunile şi suferă de spleen-ul celor care nu mai au ce să îşi dorească, devin nişte oameni încarceraţi în propria viaţă. De aici, o întreagă ţesătură de relaţii contorsionate. Secvenţialitatea textului transpare cinematografic, în scene dinamice care se derulează rapid, amintind de simpatia regizorului pentru mixul film-teatru. Decorul (Dragoş Buhagiar) uzează şi abuzează de diverse (multi)ciclete, picturale, dar uneori nefolosite. „Sosul” spectacolului e muzica lui Vlaicu Golcea, care încheagă diferitele ingrediente într-un univers sonor hipnotic.

Tot din zona socială, dar cea românească, vine şi spectacolul Ioanei Păun, TV For Dummies, pe un text de Mona Bozdog şi Mihaela Michailov despre cum se fabrică o ştire de senzaţie. Spectacolul pune problema manipulării pe care o exercită media, în special televiziunile de ştiri, asupra consumatorului. Este vorba de o dublă manipulare, căci publicul, invitat să decidă asupra unor momente din piesă prin intermediul unor telecomenzi, va constata, la final, că a fost la rîndul său manipulat. De unde rezultă că indiferent ce îşi doreşte spectatorul, media îi vor oferi tot...violenţă. E cea mai vandabilă. Spectacolul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi are două merite, de a reda cu exactitate procesul dezgustător al producerii unei ştiri „emoţionante”, menite să stoarcă lacrimi şi audienţă (prin urmare bani) şi de a combina inspirat o temă acută în societate (televiziunea care imbecilizează), o instalaţie video şi implicarea publicului. Din păcate, există şi două probleme: una ar fi că finalul pare pus cu mîna ca să rezulte o anume idee, convenţia se rupe brusc şi creează confuzie, iar alta, că se pierde un personaj (fetiţa dispărută care face subiectul ştirii).

Foto: Radu Afrim, Istvan Biro, Antal Botond, Iustin Şurpănelu

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.