FNT 2010. Provocări şi dezamăgiri (I)
Cînd mă gîndesc la un întreg, oricare ar fi el, îl văd ca pe mărul oferit cu generozitate de mama vitregă Albei ca Zăpada, pe jumătate otrăvit. Prima parte din FNT 2010 a trecut şi, ca în basmul amintit, are şi savoare, şi pelin. Riscul provocării pe care selecţionerul Cristina Modreanu şi l-a asumat în această ediţie a funcţionat pînă acum în limite normale, cu încîntare, revoltă, dezamăgire. Balanţa se înclină uşor spre ultimele două.
Revolta majoră a produs-o Rodrigo Garcia cu spectacolul său de la Timişoara, Interzis accesul animalelor. Discursul socialist al lui Garcia este acelaşi de cînd face teatru: universul e un loc mizerabil din care nu scapi nici mort. Umanitatea e făcută din gunoaie, prin carnea noastră viermuiesc dorinţele altora, lumea putrezeşte şi noi odată cu ea. Ca de obicei, Garcia e negativist, ostentativ provocator şi esenţialmente jemanfişist. Şi tot ca de obicei, discursul lui este extremist. Lumea nu e un loc chiar atît de rău şi nici omenirea nu arde de vie în iad. Cîteva teze sînt însă îngrijorătoare: violenţa asupra copiilor şi animalelor, exploatarea lor, educaţia îndoctrinantă, manipularea, anchilozarea sistemului de gîndire. Sigur, viermii puşi pe pieptul lui Ion Rizea, limbajul licenţios şi fractura dramatică au alungat o parte din public.
Cu Romeo Castellucci şi Billy Cowie, provocarea s-a mutat la alt nivel. Poemele suprarealiste au ridicat serioase probleme de receptare. Obişnuiţi prea mult cu un singur mod de percepţie în teatru, cel clasic, spectatorii români se blochează cînd sistemul lor nu poate scana un perfomance, cînd ceea ce văd e dincolo de rutină. În Hei Girl!, Castellucci propune, printr-o suită de tablouri suprarealiste, o dublă introspecţie, în istoria violentă a feminităţii şi în psihicul unei fetiţe care se transformă în femeie. Sentimentele se fac ţăndări (se sparg cinci geamuri), eul supradimensionat al personajului se revelă în toată goliciunea lui, iar fata îşi pierde capul, la propriu, ca într-o pictură de Fra Angelico.
În Trilogia stereoscopică, Billy Cowie oferă spectatorului prilejul să privească pe gaura cheii trei femei, fiecare surprinsă în momente de senzualitate tandră. Artistul se joacă un pic cu dimensiunile şi spaţiul. Precum Alice în ţara minunilor, spectatorul e minuscul în raport cu personajul sau e plasat împotriva uzanţelor, pe spate. Billy Cowie oferă un sfert de oră de reverie senzuală, dacă poţi să te decuplezi de la analiză şi să te cufunzi în visare.
Dezamăgirea majoră a fost spectacolul lui Krzysztof Warlikowski, Dibuk. Aşteptat ca unul dintre copiii teribili ai Europei, Warlikowski s-a prezentat în FNT cu un spectacol cuminte, static, dificil de înţeles din cauza mixării a două texte cu aceeaşi temă, piesa clasică a lui Solomon Anski şi cea contemporană a Hannei Krall. Dar şi aici s-a iscat revolta. Nuditatea din spectacol a deranjat, căci s-a considerat a fi nejustificată. Aş aminti că o întreagă istorie a picturii se bazează pe nuduri şi că unul dintre cele mai picturale “obiecte” pe scenă este corpul uman. Gol.
Pînă acum, FNT 2010 şi-a atins scopul. A riscat şi a provocat. Ar fi fost bine dacă şi încîntarea ar fi fost mai multă.
Oana Stoica e critic de teatru și jurnalist.