Fluturi de noapte

Cum ar fi ca mai multe grădini din București să fie deschise publicului? De Sînziene, Grădina Interioară a Școlii Centrale a devenit neîncăpătoare pentru oamenii veniți să se bucure de ea, la evenimentul organizat de ARCEN. Arborii sînt decorați cu panglici, fetele sînt îmbrăcate în ii și toate poartă coronițe de flori în păr. Se dansează în jurul frasinului plantat în grădină în 1891, oamenii ascultă muzică și scrisori despre întîlniri şi ne-întîlniri. Peste tot miroase a flori de cîmp. Grădina e cu adevărat vie. Pentru cine dorește să le (re)vadă, aici sunt scrisorile primite de la scriitori contemporani pentru seara de Sînziene. 

E șase dimineața. Troller-ul meu siclam pare și mai mic și mai bombonos în mîna ta. Orașul în care locuiești se luminează cu încetinitorul. Banca, în fața căreia ne-am oprit, se clatină. Nu ne așezăm. Mă uit la ceas, apoi la strada proaspăt spălată. O mașină va veni în cîteva minute. Mă va lua și mă va duce la aeroport. Ești ciufulit și te-ai îmbrăcat în grabă. Ziua care urmează se întinde deja la picioarele noastre. Va fi o luni cu două capete. În a mea se vor îngrămădi copiii de la școală. În a ta spectatorii de la cinema. Cearcănele noastre vor avea dimensiuni constante. Și culori asemănătoare. Vom bea cafele mari, fără zahăr. Fiecare va încerca să supraviețuiască. Și îl va omorî pe celălalt. Dintr-o singură lovitură. Perfectă. Fatală. Deocamdată stăm unul lîngă altul. Umărul meu îți atinge mîneca suflecată. Sau mîneca ta suflecată se lipește de umărul meu. Pe ecranul telefonului e o hartă. Ți-ai aprins o țigară. Miroase a ceai de tei. Taxiul oprește în dreptul nostru. E negru și solemn. Ne precipităm. Rochia mea bleumarin se prelinge peste cămașa ta violet. Se strîng în brațe. Pielea de sub ele e caldă și somnoroasă. Ar fi fost mai ușor să nu ne trezim. Să nu ieșim din camera mică de hotel ca niște fluturi de noapte. Să nu închidem ușa cu zgomot. Să nu te văd cum te îndepărtezi cu mersul tău de urs panda.

Foto: Alberto Groşescu