Ficţiune şi cyber-spaţiu

Apărut în Vineri - supliment de (post)tranziție, nr. 88 / 1999

În 1984, prozatorul americano-canadian William Gibson, un soi de Jules Verne postmodern asociat ulterior mişcării cyberpunk, publica un roman, Neuromancer, care intra în istoria literaturii prin extrapolarea tehnologiei cibernetice într-o lume a viitorului bîntuită de generaţii post-punkiste şi decădere socială. Aici se consideră că apare pentru prima oară termenul de cyber-spaţiu, importat apoi (printr-un proces invers decît cel obişnuit) de limbajul tehnologiei digitale, cu sens sinonim sau apropiat de acela al realităţii virtuale, sferei informaţionale, spaţiului digital sau teritoriului electronic: "Cyberspaţiu: o halucinaţie consensuală, trăită zilnic de miliarde de operatori legitimi, în fiecare naţie, de copii care sînt învăţaţi concepte matematice... O reprezentare grafică a datelor abstrase din băncile fiecărui computer al sistemului uman. Complexitate de neconceput. Linii de lumină aliniate în non-spaţiul minţii, roiuri şi constelaţii de date. Ca luminile oraşului, retrăgîndu-se."

De fapt, cea dintîi utilizare terminologică a cyber-spaţiului îi aparţine tot lui Gibson, însă mai devreme, într-o povestire publicată în 1982 şi care dă titlul volumului său din 1986, Burning Chrome. Aici, termenul e folosit pentru a desemna o realitate virtuală generată pe computer sub forma unei matrici (matrix) botezate Cyberspace Seven. Aceasta îmbină volumele reale, cibernetice şi holografice într-un univers tri-dimensionalizat: "(...) matricea începu să se desfacă în capul meu, o tablă de şah 3-D, infinită şi perfect transparentă." Desemnînd un spaţiu jumătate metaforic, jumătate real (şi într-un caz şi în celălalt, cibernetizat structural), cyber-spaţiul apare mai puţin ca un construct fantezist al unui viitor ştiinţifico-fantastic şi mai mult ca materializarea prezentă a unei infrastructuri comunicaţionale aflate într-o accelerată dezvoltare tehnică. De altfel, în opinia filosofilor Mark C. Taylor şi Esa Saarinen, matricea cyber-spaţială există astăzi concret sub forma unei electronetwork (electro-reţea) care filtrează mediatic realul şi pe care cei doi o numesc mediatrix-combinaţie între media şi matrix (vezi volumul lor Imagologies. Media Philosophy, 1994).

Istoria acesteia poate porni din secolul 19, cu apariţia telegrafului (1830), probabil prima reţea informaţională electrică şi se poate racorda la descoperirea radioului şi televiziunii în prima jumătate a secolului 20, forme de distribuţie informaţională prin unde şi semnale cablate. În zilele noastre, legătura calculatoarelor cu sistemele telefonice şi apoi autonomizarea reţelelor de computere (modalitate simplă de accesare a Internetului sau a poştei electronice) au dus la extinderea cyber-spaţiului ca reţea inter-comunicaţională globală, dincolo de limitele cronotopice şi semiotice; în acest ritm, cercetătorii anticipează transformarea lui într-un habitat individual indispensabil: "Odată cu dezvoltarea în curs a reţelelor de fibre optice, cu apariţia super-magistralelor de date în bandă înaltă şi cu extinderea comunicaţiilor inter-personale bazate pe sisteme digitale individuale, a reţelelor celulare radio şi a comunicaţiilor prin satelit, cyber-spaţiul va deveni locul în care ne vom petrece o parte din ce în ce mai mare din timpul nostru de afaceri şi distracţie." (Bob Cotton, Richard Oliver, The Cyberspace Lexicon. An Illustrated Dictionary of Terms from Multimedia to Virtual Reality, 1994).

De altfel, pe filiera McLuhan, una din cele mai frecvente interpretări terminologice atribuie cyber-spaţiului calitatea de a anihila spaţiul ontologic printr-o globalizare conectivă electronică. Fenomenul de compresie (mai degrabă decît de anulare) se poate obţine dacă noţiunii tradiţionale de spaţialitate i se atribuie conţinut informaţional, cu alte cuvinte, dacă reprezentarea spaţialităţii este realizată sub forma unei administrări de date (ca şi în cazul realităţii virtuale). Spaţializarea informaţională în era ciberneticii poate duce, printre altele, la conotarea politică a cyber-spaţiului, aşa cum se întîmplă în analizele socialist-feministe ale Donnei Harraway - vezi subcapitolul The Informatics of Domination din volumul Simians, Cyborgs and Women. The Reinvention of Nature (1991), celebru pentru tabelul "noilor reţele înspăimîntătoare", prelucrat iniţial în şi mai cunoscutul Manifesto for Cyborgs: Science, Technology and Socialist Feminism in the 1980's din Socialist Review, 80/1985.
Un experiment de pionierat în privinţa compresiei spaţiale a fost dus la capăt de Nicholas Negroponte şi Richard Bolt în 1976, atunci cînd cei doi au încercat să creeze un mediu spaţial computerizat care să funcţioneze ca o interfaţă între utilizator şi maşinăria electronică; fără a fi fost prima tentativă de acest gen, demersul lor a avut un impact esenţial în dezvoltarea ulterioară a realităţii virtuale. Pe scurt, în cadrul experimentului, utilizatorul stătea pe un scaun într-o cameră, în faţa unui perete pe care se proiecta o imagine generată pe computer ("spaţiul" reprezentînd datele care trebuiau manipulate de utilizator). Mişcîndu-şi braţul conectat senzorial la computer, utilizatorul putea alege din obiectele afişate pe ecran şi, arătînd spre ele, să le deplaseze în diferite zone.

De fapt, în zilele noastre, punctele de contact între utilizatori şi calculatoare tind să se şteargă, iar interfaţa om-computer pare să se dizolve într-o gigantică matrice cyber-spaţială. La William Gibson, cel care a impus, în Neuromancer, termenul de matrice electronică (Matrix - desemnînd suma tuturor reţelelor mondiale de computere inter-conectate), aceasta funcţionează ca o fabrică digitală de universuri virtuale în acelaşi timp paralele şi înglobante faţă de cel "real"; imaginea nu mai are caracter iluzoriu (desigur, din punct de vedere ficţional, o convenţie), capătă carnalitate şi impune o consistenţă materială cantităţilor de date din care este alcătuită: "Cyberspaţiul alunecă în existenţa lui din toate punctele cardinale. Uşor, se gîndi, dar nu suficient de uşor. Trebuie să mai lucrez la el... Apoi accesă noua legătură. Prăpastia se mută într-un alt trup. Matricea dispărută, un val de sunet şi culoare... (...) Mirosuri de urină, monomeri liberi, parfum, plăcinte cu kril prăjit."

Fabrica digitală de imagerie virtuală e şi mai perfecţionată la Neal Stephenson, care, într-un roman la fel de cunoscut ca şi cel al lui Gibson şi intitulat Snow Crash (1992), inventează un univers cyber numit Metavers (Metaverse, corespondentul îmbunătăţit al Matrix-ului din Neuromancer) pe care personajul principal, Hiro Protagonist, îl frecventează sub forma corpo-virtuală a "avatarurilor" (materializări cibernetice ale individului conectat la universul electronic). Presupusa dedublare corporală şi iconică printr-un joc de personae multiple (interpretare la îndemînă pentru sistemele VR şi în special pentru video-jocuri) nu se mai aplică însă aici, individul mutîndu-şi corporalitatea reală, cu toate funcţiile ei vitale, în interiorul spaţiului cibernetic, pe care îl parcurge la fel de natural cum ar parcurge o stradă concretă: "Hiro se apropie de Stradă. E Broadway-ul, Champs-Elysées-ul Metaversului. E cel mai bine luminat bulevard din cîte se pot vedea, miniaturizat şi răsturnat, reflectat în lentilele căştii. Nu există cu adevărat. Dar, chiar în clipa asta, milioane de oameni se plimbă în sus şi-n jos pe el. Dimensiunile Străzii sînt stabilite de un Protocol, pus la punct de lorzii ninja ai graficii pe computer de la Asociaţia pentru Maşinării Computerizate a Grupului Global de Protocol Multimedia."

Înăuntrul cyber-spaţiului construit de Stephenson, personajele se întîlnesc ca cyber-cetăţeni sub forma avatarurilor, discută, mănîncă, fac amor, tranzacţionează afaceri ¬ toate, cît se poate de reale şi, în cele din urmă, pot muri, dispariţia lor din Metavers echivalînd cu eliminarea fizică din lumea "reală". În această situaţie, cyber-spaţializarea ficţională anulează distincţia logică dintre lumea "reală" şi lumile posibile, deplasînd referenţialul "consistent" într-un teritoriu holo-real pe cît de incert şi contradictoriu, pe atît de "substanţial".

Ion Manolescu este scriitor, eseist şi conferenţiar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Benzile desenate și canonul postmodern, Editura Cartea Românească, 2011.