Festivalul Internaţional de Teatru, Sibiu, 2013, Ziua 2
După focusul polonez de la ediţia de anul trecut a FITS, mi-am dat seama că teatrul polonez este unul dintre cele mai incisive din Europa. Cu spectacolul lui Jan Klata de anul acesta, se confirmă o tendinţă puternică în Polonia de a chestiona probleme dure ca identitatea naţională, naţionalismul, antisemitismul polonez etc. "O piesă despre mamă şi patrie" pune trei mari probleme: relaţia mamă-fiică în care fiecare este victima şi călăul celeilalte, relaţia om- patria mamă, la fel de complexă şi accidentată în care omul recunoaşte tarele patriei –antisemitismul, de exemplu –şi societatea de tip matriarhal din Europa de Est în sensul că, în relaţia cu copilul, părintele dominant este mama. Personajul - singurul - este un cor cu tipologii feminine diferite, inclusiv un travestit, care execută cu regularitate un dans tribal pe diverse teme muzicale, de la Wagner la Deep Purple. Spectacolul este foarte puternic şi atinge puncte sensibile din relaţia fiecărui spectator cu mama. Voi reveni asupra lui.
Seria de spectacole lectură - secţiunea „Vigil Flonda”, numită după marele actor al Sibiului pe care mi-l amintesc în rolul Prinţului Mişkin din Idiotul lui Andry Zholdak - se deschide cu un text polonez, Primarul, partea I de Malgorzata Sikorska-Miszcrzuk. Piesa ar putea fi plasată în zona posdramaticului absurd, dar mai interesantă decît forma mi s-a părut conţinutul. Povestea pleacă de un fapt istoric: într-un orăşel polonez, populaţia de origine evreiască este ucisă în Al Doilea Război Mondial (detaliile sunt oribile - nu există un cimitir cu aceste victime întrucît li s-a dat foc într-un hambar, există doar un monument). Odios este că asasinii sunt polonezii. De aici, textul o ia în două direcţii, pe de o parte, tratează tema antisemitismului polonez, pe de altă parte vorbeşte despre refuzul polonezilor de astăzi de a-şi accepta istoria (şi duce cu gîndul la filmul lui Florin Iepan, Odessa). Căci povestea evreilor este doar punctul de plecare al unei alte poveşti, despre primarul de acum cîţiva ani al acelui orăşel care încearcă să spună adevărul, însă este îndepărtat, exilat în Statele Unite şi este nevoit chiar să îşi schimbe numele pentru a nu fi linşat. Sfînta orbire a naţionalismului.
Noaptea, în clubul festivalului, ne trezim brusc la masă cu directorul teatrului polonez şi cu Tomasz Kluz de la Institutul Polonez din Bucureşti. Se discută despre spectacol, despre mama evreică care devine mamă universală, despre matriahat şi lipsa figurii paterne în familiile est-europene. A doua zi o întîlnesc pe actriţa Dominika Figurska, una dintre mamele şi fiicele de pe scenă. Povesteşte cum în timpul repetiţiilor şi-au povestit unii altora despre relaţiile cu mama, iar poveştile lor au fost încorporate în spectacol. Poate de aceea unele scene mi s-au părut scrise special pentru mine, pentru că experienţele sunt comune.
Tomasz Kluz este translatorul tuturor. Vorbeşte româneşte bine şi e mîndru de asta. Povesteşte cum a fost invitat într-o emisiune tv şi i-au scris greşit numele pe burtieră, Cluz în loc de Kluz. Le-a atras atenţia realizatorilor că numele lui se scrie cu K precum Kolozsvár, nu cu C de la Cluj. Greşeala a fost corectată. Îl chema Tomasz Kolozsvár.
Din motivul obiectiv al întîlnirii cu oameni de teatru pe care îi văd o dată pe an, am pierdut concertul Robin & The Backstabbers. În liftul hotelului mă întîlnesc cu Robin la miezul nopţii (nimeni nu s-a transformat în dovleac). Pleca spre clubul festivalului pe care eu tocmai îl părăsisem. Clubul s-a închis cîndva, dimineaţa, după răsăritul soarelui.
Foto: Sebastian Marcovici