Festivalul Internaţional de Teatru, Sibiu, 2013, Ziua 3

Ziua începe devreme la Sibiu, la ora 10, cu conferinţele de presă. Apoi conferinţe, spectacole lectură, spectacole, concerte, club. Ploi şi flori de tei. Mulţi prieteni, multe discuţii.

A venit Ivan Vîrîpaev. Dramaturgul rus – autor al Iluziilor, piesa montată la Teatrul Act de Cristi Juncu – nu a venit la spectacolul lectură cu textul său, Dansul Delhi, deşi era în Sibiu (a luat masa lîngă mine cu o zi înaintea lecturii). Eroare de comunicare sau pur şi simplu era obosit. Textul are o formulă interesantă, folosită şi de alţii, dar dezvoltată într-un mod surprinzător de Vîrîpaev. O poveste este spusă în 7 variante. În primele, apar scene noi care luminează story-ul. Apoi, în următoarele variante, povestea începe să se schimbe pe principiul ce-ar fi dacă... Despre formă şi moartea artei ca formă a conferenţiat Vîrîpaev a doua zi. Conferinţă ratată, nu pot ajunge peste tot. 

Compania Cheek by Jowl a lui Declan Donnellan a prezentat un Ubu Roi formidabil. Se întîmplă uneori să vezi un spectacol, să te surprindă absolut ca apoi să te întrebi cum de nu s-a gîndit nimeni la asta mai înainte, căci era cea mai firească soluţie. Aşa şi cu textul lui Alfred Jarry, scris în adolescenţă ca formă de defulare a relaţiilor accidentate cu părinţii (e normal la acea vîrstă). Declan Donnellan imaginează un interior domestic al unei familii middle class sau chiar high class, seara, în aşteptarea unor musafiri importanţi. Copilul de 14 ani al familiei stă plictisit şi îmbufnat pe canapea. Se joacă cu un aparat de filmat cu ajutorul căruia investighează tot interiorul casei (existent şi în spatele decorului vizibil), inclusiv baia. Zoom-ul permite vizualizarea unor detalii minuscule: cîţiva stropi de sînge pe capacul WC-ului, nişte urme fine de mizerie pe covorul alb, impecabil altfel etc. De aici, imaginarul puştiului începe să lucreze şi sub comanda lui directă – un fel de manipulare a subconştientului celorlalţi, ca o transă – mama şi tata devin Mama Ubu şi Tata Ubu, musafirii sunt celelalte personaje etc. Realul şi imaginarul alternează, trecerea se face într-o secundă, spectaculos căci energiile din cele două lumi sunt diferite: calm, politeţe, deferenţă în cea reală, grotesc şi violenţă în cea imaginară. Bătăliile se poartă cu obiectele casnice – sunt imaginate zeci de moduri de folosire a periei de WC sau a blender-ului. Spectacolul este încîntător prin inteligenţă şi prin execuţia impecabilă a actorilor. 

În schimb, Divina Comedie a lui Eimuntas Nekrosjius m-a obosit deja după prima parte şi am renunţat să o mai văd pînă la capăt (5 ore integral). Estetica lituanianului este aceeaşi pe care o ştim de la Hamlet încoace: o imagistică puternică, întunecată, cu decor de fier, greu, în care actorii – minunaţi, de altfel, funcţionează la limita dintre teatru şi dans. Aici însă, creaţia principală era limba, un idiom inventat care mixează italiana din timpul lui Dante cu lituaniana. Muzicalitatea rezultată este incontestabilă, dar cu traducere cu tot, aceasta rămîne un efect la care spectatorul de altă limbă are acces limitat. Prin urmare, ceea ce a rămas din spectacol după ce elimini mental limbajul, cel puţin în prima parte, arată un Nekrosjius obosit, care şi-a pierdut mult din forţa expresiei, tendinţă observabilă şi în Idiotul (spectacol văzut tot la Sibiu în urmă cu doi, trei ani, cu o durată tot de 5 ore). 

Am văzut însă spectacolul admirabil al lui Massimo Gerardi, Hot Dog, făcut în Germania, o încîntătoare investigaţie asupra consumismului, anticonsumismului, anti –anticonsumismului prin prisma artei pop, în speţă a lui Andy Warhol. Patru Andy Warhol cu plase de supermarchet (plus o oaie roz pe care nu m-am putut opri să nu o asociez cu poneiul roz) în care se află diferite pancarde – I Am Deeply Superficial Person, Art For Cash, Beeing God In Business Is The Latest Form Of Art – analizează dependenţa omului, în speţă a artistului, de consum. Şi dacă vă gîndiţi la Rodrigo Garcia şi Ronald, clovnul de la McDonalds nu greşiţi deloc. Spectacolul se încheie cu o paradă de haine făcute din pungi de plastic de la supermarket sau din foliile cu care sunt învelite cutiile cu haine H&M. Asta după ce s-a trecut prin icon-urile pop-art – Marylin Monroe sau James Dean. Moartea lui Andy Warhol este una simbolică, moartea consumului ridicat la rang de artă şi a artei devenită consum. O copie „originală” a lui  Andy Warhol mi-a dăruit o banană cu autograf. Păcat că nu o pot vinde la licitaţie peste cîţiva ani.

E trecut de miezul nopţii. Azi mă duc la culcare mai devreme. 

Foto: Paul Baila