Festivalul Internaţional de Teatru, Sibiu, 2013, Ziua 5
Asta este ziua Rodrigo Garcia. Tatăl anticonsumismului în teatru a ţinut o conferinţă numită „Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi rîu” – un extras din Borges cu referire la faptul că experienţa ne modifică: „nu sunt acelaşi de la începutul discuţiei”, exemplifică Rodrigo Garcia.
Conferinţa a avut o componentă video esenţială, cu fragmente din spectacolele realizate de Rodrigo Garcia de-a lungul timpului, o succesiune din care se poate observa modul în care a evoluat estetica sa, şi-a schimbat viziunea sau a abandonat unele teme în favoarea altora.
Extras de conferinţă:
- Biografie: a trăit în Argentina pînă la 22 de ani, apoi s-a mutat în Spania. Provine dintr-o familie modestă, tatăl este măcelar (de unde şi numele dat mai tîrziu companiei sale, Teatrul Măcelărie- La Carniceria Teatro), prietenii sunt zugravi sau hoţi , a locuit într-un cartier modest. Putea alege să urmeze meseria tatălul (ceea ce a şi făcut la nivel metaforic) sau să devină fotbalist, ca unii prieteni din copilărie. „Toţi furam cînd eram mici. De exemplu, eu furam din măcelăria tatălui meu, luam bani de acolo şi îmi cumpăram cărţi. Era un librar evreu care aducea tot felul de cărţi interesante şi aşa am devenit dependent de cărţi, de Beckett sau Ionesco.” A văzut teatrul lui Tadeusz Kantor şi a înţeles că poate exista un teatru al libertăţii, că teatrul poate fi un edificiu care poate fi reinventat.
- În cei 27 de ani de teatru s-a jucat mult cu literatura. „M-am gîndit de ce nu pot spune cuvîntul altfel. Aşa că am proiectat cuvintele pe ecran, ele au devenit scenografie. M-am sprijinit mult în teatru pe artele plastice, fără să uit însă că materia teatrului e actorul, nu ca prezenţă fizică, ci ca însoţitor mental. Nu pot lucra cu orice actor, nu mă interesează actorii mari, am nevoie de un însoţitor în drumul meu intelectual prin urmare nu mă deranjează stîngăciile pe scenă. Cu astfel de actori mi-am construit compania.”
- Primul video este din spectacolul „Am cumpărat o lopată de la Ikea ca să-mi sap mormîntul” şi descrie frust omul produs / marfă, leitmotiv al spectacolelor lui Rodrigo Garcia. „Mă interesează erotismul din societate care este mizer şi violenţa în prezenţa unui copil. Copilul din spectacol avea pe atunci 12 ani, lucra cu mine de la 8 ani şi acum este unul dintre actorii din compania mea. Mă interesează prezenţa unui copil într-un univers dominat de violenţă căci duce la o utopie: dacă un copil participă la violenţă, noi sperăm ca aceasta să nu se repete, sperăm că inocenţa şi puritatea lui vor anula violenţa, dar e în zadar.”
- „Trăiam un paradox cînd am făcut acest spectacol: lucram în publicitate, făceam reclame la Coca Cola sau Chanel şi cu banii aceia am produs spectacolul. Nu erau bani pentru scenografie aşa că am luat decorul din gunoaie, de exemplu canapeaua şi asta se potrivea foarte bine cu spectacolul. În acel video în care arăt degetul mijlociu marilor branduri – şi care acum mi se pare un pic ingenuu - mă răzbunam, de fapt, pentru ceea ce făceam la job. Dimineaţa mergeam la lucru şi realizam reclame, seara făceam spectacolul anti -publicitate, cu banii din reclame”.
- „În Spania nu există bani pentru operele incomode, ci doar pentru teatrul oficial. Aşa că mi s-au închis toate porţile. Criticii şi publicul s-au revoltat împotriva spectacolelor mele, trăiesc într-un mediu reacţionar.”
- Video din „Ronald, clovnul de la McDonald 's” – trei clovni fac un picnic, pe grătar sunt fripte cărţi care vor deveni hamburgeri. „Este prima mea piesă politică. Am trecut de la teatrul super-experimental la cel politic. În toate spectacolele mele există cărţi, îmi place să văd cărţile mutilate, prin asta atrag atenţia asupra lor. Citim prea puţin şi justificăm asta prin lipsa timpului, dar este o minciună”.
- „Mă întreb de ce actorul trebuie să înveţe un text pe dinafară. E o dictatură a autorului. Dacă eşti autor, eşti foarte inteligent pentru că tu creezi cuvintele. Regizorul e numai pe jumătate inteligent pentru că el se foloseşte de cuvintele altuia. Actorul e de-a dreptul idiot căci doar repetă cuvintele altuia. M-am revoltat împotriva acestui sistem, dar am o problemă: şi eu sunt autor şi vreau să îmi aud textele spuse pe scenă. Am găsit soluţia: proiectez cuvintele mele pe un ecran în timp ce actorii fac altceva, spun altceva, textele lor. Pentru ca publicul să poată face două acţiuni în acelaşi timp - să citească şi să privească actorii -, actorii au acţiuni repetitive.”
- „Îmi place să pun animale pe scenă, sunt imprevizibile şi aduc viaţă reală în spectacol. Dar sunt criticat din cauza asta, chiar cenzurat, unele din spectacolele mele sunt interzise”.
- „Referitor la scena de sex (nota red: un act sexual explicit, în care sunt implicate organele genitale şi capetele actorilor şi care traduce direct expresia „a f... pe cineva la cap”), cred că e imposibil să faci teatru cu pudoare. E lipsit de interes. Pentru mine, e important să se vadă pe scenă momente de libertate şi nu mă refer doar la sex, ci şi la faptul că îmi pun întrebări lipsite de prudenţă”.
- După mulţi ani, a făcut un spectacol cu argentinieni, oameni simpli, nu actori profesionişti. ”Mi-a plăcut foarte mult carnavalul în copilărie, mi se părea că are un erotism anume, dar cînd m-am întors în Argentina după mulţi ani, am fost decepţionat, nu am mai regăsit ceea ce ştiam eu că este carnavalul. Aşa că am reinventat carnavalul pe scenă, dar dansul performerilor nu trimite cu gîndul la bucurie, ci la teroare, la violenţă. Am amestecat cultura „înaltă” cu incultura. Am proiectat picturi clasice în fundal, inclusiv pe cea a lui Antonello da Messina – „Răstignirea”- care se află aici, la Muzeul Bruckenthal din Sibiu, în timp ce „actorii” dansează acel dans violent.” Această declaraţie a lui Rodrigo Garcia mă face să mă gîndesc la Romeo Castellucci care în spectacolul său controversat (ce a determinat manifestaţii de stradă), „On the Concept of the Face, Regarding the Son of God” folosea ca fundal o altă pictură a lui Antonello da Messina, „Salvator Mundi” (un portret al lui Iisus).
- „Eu sunt un moralist. Nu poţi face opere de artă cînd eşti moralist. Uneori arăt lucruri care reprezintă exact contrariul a ceea ce cred. O iau ca pe un joc.”
- „Cu ani în urmă, credeam că teatrul trebuie să schimbe ceva în societate, acum nu mai cred asta. Schimbarea poate fi doar individuală, nu la nivel de masă. Am încredere în experienţa estetică individuală, nu colectivă, nu poţi educa masele”.
- „Nu mă mulţumeşte să fac un pamflet ideologic, vreau să-mi perfecţionez poetica în cadrul limitelor personale.”
- „Pentru mine, Papa e o figură tristă, un element de putere opresivă. Sunt ultima persoană care ar putea vorbi despre Papa” (răspuns la o întrebare absurdă – în ce măsură se schimbă teatrul său prin faptul că Papa este argentininan !?)
Stilul teatral al lui Rodrigo Garcia – direct, chiar excesiv de direct, necalofil – produce asupra spectatorului român, încă obsedat de „frumos” pe scenă, un efect de distanţare. Publicul se simte inconfortabil în lipsa convenţiei, ca un înotător nu tocmai experimentat rămas fără colac de salvare. Sinceritatea lui Rodrigo Garcia este derutantă, probabil de aceea este resimţită agresiv. În plus,există tendinţa de a căuta sensuri mai adînci în spectacolele sale, în spatele celor ostentativ arătate. Nevoia de supra-interpretare, automatism rămas din teatrul clasic.
La sfîrşitul conferinţei mi-a dat un autograf: „Mulţumesc pentru că ai venit să te plictiseşti un pic în compania mea”. Iată un cuvînt care nu i se potriveşte lui Rodrigo Garcia: plictisitor.
Îl întreb dacă a supravieţuit iepurele pus în cuptorul cu microunde din spectacolul „Versus”. „Dar bineînţeles! Ia stai puţin lîngă mine”. Şi deschide laptopul ca să îmi arate scene cu iepuri dntr-un alt spectacol. „Aparent, ei par maltrataţi, dar nu li se întîmplă nimic grav, dimpotrivă, sunt fericiţi”. Rîde tot timpul ceea ce mă face să cred că animalele sunt în siguranţă cu el. Lăsaţi animalele să vină la Rodrigo Garcia!
Seara, văd spectacolul Teatrului Abadia din Madrid, o dramatizare după „Micul prinţ” în care omuleţul fericit şi inocent al lui Saint-Exupery este un bătrîn uşor isteric, dar copilăros, pierdut într-o lume imaginară (probabil din cauza senilităţii). Partenera de scenă este o fantasmă care joacă, pe rînd, toate celelalte personaje (pilotul, floarea etc). Ca idee, spectacolul funcţionează, dar este suficient de primitiv încît să nu mă prindă.
Cu bieloruşii care au prezentat „Nunta” de Cehov (coproducţie între mai multe instituţii teatrale, inclusiv Festivalul Cehov de la Moscova) se întîmplă contrariul: spectacolul este foarte bogat,atît vizual, cît şi în idei. Textul este desfăcut în fraze muzicale, personajele sunt multiplicate, scenele variază de la un teatru comic din anii '60 la unul vizual din anii '80, funcţionează tot timpul un ansamblu, compus însă din grupuri care prezintă fiecare acţiune proprie şi prin urmare solicită atenţie distributivă, există o raportare ironică la diferite stiluri de teatru şi la mai multe etape de istorie culturală (inclusiv la proletcultism). Spectacolul este dinamic, cuceritor uneori (rochii făcute din carpete cu cerbi, asortate cu pantofi de culori diferite pentru fiecare picior, o mireasă aproape mumificată, cîteva solo-uri muzicale à la Marylin sau Marlene, numere de orchestră cu marinari instrumentişti etc), viu în ceea ce îşi propune, dar cu un uşor aer desuet.
Noaptea, pe străzile plouate ale Sibiului, mirosul teilor este adormitor. Oricum, organizatorii au avut grijă de somnul nostru. Două zile la rînd, la spectacolele din incinta teatrului, pe fiecare scaun au fost aşezate cutii cu pastile antistress...
Fotografii: Paul Baila, Maria Ștefănescu