Festivalul Dilema veche - primele două zile
Ziua 1 - „Asfalt fain”
În prefața celei de-a doua ediții a Festivalului Dilema Veche ce se întîmplă, începînd de vineri seară, la Alba Iulia, Andrei Pleșu spunea, în urmă cu o lună, că „După Mihai Viteazul, Regele Ferdinand I și Regina Maria, era normal ca și Dilema veche să intre în Alba Iulia”. În timp ce poanta fondatorului revistei pune accentul potrivit pe istoria și simbolistica locului, realitatea postmodernă și atroce-mioritică mută discuţia pe ce înseamnă în ziua de astăzi „a intra în Alba-Iulia”.
Un drum cu mașina Sibiu – Alba Iulia ar trebui să dureze, în mod normal, o oră. Un drum Sibiu - Alba-Iulia în seara de vineri, 30 august 2013, dura cam 3 ore. Nu știu să va spun exact pentru că, după ieșirea din Miercurea Sibiului, uriașul șarpe ce înaintase pînă atunci cu viteze cuprinse între 0 și 50 km/oră s-a oprit. Și oprit a rămas minute bune.
Un telefon nervos la Poliția Rutieră: „Da, domnule, știm, e blocaj pînă la Orăștie. Nu știm de ce. Avem doar 5 polițiști, ce să facem?”. Un indicator la dreapta vorbește despre un drum către Cunța. Harta arată că drumul ăsta firav ar putea ajunge la Alba. „Stiți cumva dacă varianta asta de drum e bună?”. „Daaa, e asfalt fain, vă duce pînă la Alba”. Închid încă şi mai iritat telefonul, întrebîndu-mă de ce nu există un prăpădit de indicator pe drumul european care să vorbească despre această variantă ocolitoare. „Auzi, tu dacă erai în altă țară, aveai dilema dacă drumul e bun sau nu?”, mă întreabă prietenul de pe bancheta din spate. Rîd nervos și virez la dreapta.
Urmează 42 de kilometri superbissimi, șerpuind prin sate, dealuri și întunericul proaspăt coborît, pe o șosea ca-n palmă, cu serpentine și curbe la 90 de grade, cu Robin and the Backstabbers în boxe și senzația că toate stereotipurile despre patria-mamă sînt, uneori, iritant de adevărate.
Luăm la pas Cetatea binișor după ora 9. Pe zidul din spatele statuii lui Mihai Vitezul, descoperim imagini în mișcare acompaniind patru dansatori prestînd direct pe piatra cubică. Din boxe, se aude un șlagăr optzecist, „Fericirea are chipul tau”, în versiune profund remixată. Un pliant vorbește despre „Dancing City”, un moment coregrafic regizat de Vava Ștefănescu, al doilea dintre cele trei programate să se întîmple în deschiderea festivaului. Am prins fix finalul și aplauzele celor cîteva sute de privitori.
Evenimentele se succed rapid și sîntem invitați la scena așezată de partea cealaltă a statuii. Dan Badea și Răzvan Mazilu interpretează un fragment din „Șaraiman”, spectacolul de stand-up & dance de la Teatrul Odeon. Badea vorbește, deștept, tăios, dar și neașteptat de afectuos, despre distanțele ce separă generația tinerilor adulți de cea a părinților lor, dar și de cea a proaspeților adolescenți. Moravurile se schimbă, felul de a trăi, fricile, reperele și ele. Doar drumurile rămîn la fel.
Se rîde (publicul), cîntă (lăutărească) și dansează (Mazilu), pe versantul nordic al Catedralei Romano-Catolice una dintre dansatoarele momentului din „Dancing City” pozează pentru un pictorial ad-hoc, miroase a tutun fain, dozatorul de bere „Dracula” nu e încă funcțional, dar suratele sale operează la parametrii optimi, cerul e limpede, aerul rece și curat, stresul drumului depăşit.
Urmează, în curtea Palatului Principiilor Ardealului, „Searching for Sugar Man”, documentarul de Oscar 2013. Fusese, mai devreme, conferința despre bătrînețe a lui Andrei Pleșu. „A fost frumos și optimist. Și puhoi de lume. Noroc că s-a proiectat totul pe un ecran enorm, altfel multă lume n-ar fi văzut nimic”. Sînt vorbele prietenului cu care ciocnesc ultimul pahar al serii.
Acum e dimineață, soare și Cetatea se trezește la viață. Urmează ziua a doua.
Ziua 2 - Cinci cadre
Șanțurile cetății Alba, flancul sudic, amiază. Un zid prelung, cărămidă încinsă de soare. 30 de panouri mari, atent aliniate, privind către oameni. Trecători înzăpezite, piscuri în nori, animale bizare, trepte incomplete, figurine neaşteptate în comparaţie cu verdele îngrijit și cărările de piatră impecabile ale proaspăt renovatei cetăți transilvane. Un tînăr emoționat, pe nume Marius Chivu, vorbind curioșilor veniți să asiste la vernisajul expoziției de fotografie „Himalaya”, stîrnită de expediția pe care criticul literar a făcut-o în urmă cu doi ani. Undeva deasupra fotografiilor zboară săgeți din arcele participanților la un concurs de profil ce se bucură de dealurile, cotloanele, curțile interioare, podurile fortăreței. La cîteva minute distanță, trei salve de tun marchează schimbarea gărzii. Un soare orbitor salută începutul celei de-a doua zile a Festivalului Dilema veche.
*
O pajiște cărnoasă, undeva pe traseul celor 3 fortificații. Organizatorii maratonului de poezie se scuză politicos și confiscă masa de lemn. Apoi cele două bănci care o străjuiesc. Nuntașii privesc mirați. Mobilierul poposește în mijlocul sutei de oameni care așteaptă să înceapă lectura. În curtea exterioară Hotelului Medieval o nuntă întîlnește opt poeți. Aurel Pantea începe vorbirea. E urmat de Andrei Bodiu, Dan Coman și ceilalți. Spectatori și nuntași ascultă în liniște și aplaudă potolit.
*
O încăpere încinsă în Biblioteca Batthyaneum. Oameni așezați, oameni stînd în picioare, oameni făcîndu-și vînt cu evantaie improvizate. La o masă, Liviu Papadima, Cătălin Ștefănescu, Radu Paraschivescu și Patricia Mihail. Discuții despre ce, cine și cum mai citește în ziua de azi. Nu, digitalul nu distruge lectura, cad de acord vorbitorii, din contră, folosit cu istețime, computerul poate potența pofta de a citi.
Se spun povești despre proiectul Biblionet, menit a transforma bibliotecile publice (de la cele comunale la cele județene) din „vetuste hangare cu cărți” în „centre culturale vii, de folos comunității locale”. Îmbujorează obrajii istorii despre sate din Dolj (Țînțăreni) și Vîlcea (Pietrari) în care pe post de adjunct al arhi-pasionatelor bibliotecare (plătite cu puțin peste 100 de euro pe lună) sînt de găsit elevi de gimnaziu ce prestează ore bune de muncă voluntară în care își învață prietenii cum se foloseşte un computer sau cum se poate învăța fizică cu zîmbetul pe buze. „Biblioteca poate deveni și locul unde fermierii să își poată rezolvă online felurite probleme birocratice, de exemplu să completeze aplicațiile pentru a primi subvenții de la stat”, sugerează, din public, Cristian Ghinea.
Dezbaterea e vie, colorată, spumoasă, „aşa cum, de fapt, arată și cartea contemporană” (Ștefănescu dixit), carte pe care minți deștepte și dedicate vor ști să o livreze chiar și celor mai improbabili cititori.
*
Un bărbat afumat bine, neras și îmbrăcat într-un costum mototolit intră în bar. „O vodcă!”, cere încă de la ușă. Barmanul se execută. „Încă una!”, cere clientul împleticindu-se pe lungul drum spre licoarea mult visată. Barmanul bisează. Omul ajunge, în fine, la destinație. Bea și vorbește. Despre prietena care l-a părăsit, despre singurătatea în care se afundă, despre problemele sexuale care îl angoasează. Barmanul tace. Bărbatul în costum continuă spovedania, punîndu-și întrebări și oferindu-și răspunsuri cu voce tare. În fine, barmanul vorbește. În japoneză. Urmează un delirant episod suprarealist, pe care publicul îl primește cu hohote ample.
Pentru că barul e Green Hours, clientul e Mihai Călin, barmanul Alex Potocean, iar textul e „Cercetatorii japonezi” de Maria Manolescu. Actul final din tripticul „Spaţii”, scris împreună cu Peca Ștefan și regizat de Andreea Vălean. Pe scenă mai apar Constantin Cojocaru și Conrad Mericoffer. Trei povești gravitînd în jurul legendarului club de teatru și jazz de pe Calea Victoriei. Ironia simpatică face ca acest spectacol să-și avut premiera la Cafe Gavroche din Alba Iulia. Unde spectatorii l-au primit cu un entuziasm dezlănțuit.
*
Esplanada din fața Catedralei Încoronării. Busturile regelui Ferdinand și reginei Maria luminate de reflectoarele din întunericul rece. Un preot în sutană privind cu un vag surîs, alături de 200 de oameni, 3 cîini și cîteva biciclete. La contrabas Chris Dahlgren, la voce și uneori chitară Maria Răducanu. Blues, fado, doine, cîntece de pahar, melodii de mahala. Engleză, portugheză, română. Versuri dure, rime ironice. Chestii serioase, porțiuni naive. Pasaje serioase, triluri ușurele. Mai un dans, mai un Nenea Iancu nefiltrată, mai o țigară. Tutunul continuă să miroasă bine la festival. Și vine noaptea a doua.
Mihai Brezeanu este cititor de Dilema veche. Scrie pe dordeduca şi unbtc.ro
Mai multe despre festival, pe festival.dilemaveche.ro