Festinul austriac

24 martie 2012   Dileme on-line

Festivalul filmului austriac a început pe 20 martie la Graz. În selecție cu peste 150 de filme de ficțiune și documentar, scurtmetraje și lungmetraje, programe speciale. Printre cei omagiați: experimentalistul vienez Ferry Radax, israelianul Avi Mograbi care și-a dedicat opera conflictului israeliano-palestinian, cu efecte devastoatoare (singurul său lungmetraj de ficțiune este filmul său de debut și se preocupă de practica deportării); regizoarele de documentar austriece cărora li se dedică o secțiune specială; tributul „Links von Hollywood”, adus actorului de origine slovakă Charles Corvin (Heart of Spain, 1937, This Love of Yours, 1945, Berlin Express, 1948, Ship of Fools, 1965) și proiecția extraordinară a filmului regizorului și producătorului austriac Michael Synek, suprearealistul Die toten Fische (1989) despre lupta pentru libertate în ierarhiile imposibil de răsturnat. Filmul, la 20 de ani după ce Synek a pierdut drepturile și negativul, este prezentat aici în varianta restaurată.

Cele mai reprezentative două secțiuni ale festivalului sînt competiția de lungmetraj de ficțiune și secțiunea de documentare. 15 lungmetraje de ficțiune și 24 de documentare semnate de austrieci, dar, din păcate, o parte din documentare sînt prezentate fără subtitrare în engleză. Organizatorii au compensat prin punerea la dispoziția presei străine a unei biblioteci video unde aceleași filme pot fi văzute cu subtitluri în engleză. Păcat însă că primăvara timpurie de la Graz a făcut să înflorească cireșii, a deschis terasele și a scos cîntăreți ambulanți pe stradă, și nu doar wannabe latino lovers și țigani care lălăie cu foc aceeași melodie cu refren ce sună a „totoro”, dar și domni austrieci respectabili, arieni înarmați cu tubă și corn bine lustruite care cîntă la colț de stradă despre fala Styriei. Deci nici o șansă să pășesc în biblioteca video, așa că jurnalul de mai jos va consemna trunchiat titlurile din cele două secțiuni atît de pasionante.

Rutina de festival: în fiecare zi trec Murul peste podul cu lacăte colorate, admir Schlossbergul de jos, dar am fost și pînă sus, la turnul cu ceas de pe deal, intru în magazine, gust ursuleții gumați, pipăi noile colecții și o iau pe linia de tramvai spre cinematograful pe care m-am fixat din cîteva motive: lîngă el e o Billa pentru apă și Haribo, iar pe colț un All you can eat asiatic unde pentru 12 euro poți băga în tine 10 kilograme de sushi. Dacă poți. Într-una din zile partenerul meu de masă, un austriac grăsuț și bătrîn cu obrajii de un roșu suspect, se scălda în fericire, și ne scălda și pe noi, comesenii lui întîmplători, cu exclamații în germană, recoltînd clătitele cu ciocolată și creveții prăjiți de pe toată banda învîrtitoare preț de mai multe rotații. E ceva cu Austria, ceva ce nu se vede la suprafață, nu răzbate din fațadele tulburător de perfecte și din politețea fără fisură, dar emană din subteran, prin viciile austriece, de sub imponderabila nepăsare austriacă. Ceva extrem de captivant și fotogenic, care își găsește expresia deplină în cinema. Festivalul de la Graz, exclusiv austriac, nu e făcut așa din motive de naționalism (deși poate că puțin) ci pentru că cinema-ul austriac e la ora actuală una dintre cele mai prospete, șocante, ireverențioase și interesante școli de cinema.

Diagonale a avut în deschidere proiecția de gală a filmului Spanien al regizoarei Anja Salomonowitz, o poveste formată din două jumătăți voit nesuprapuse care tratează trei destine. Mai întîi, un moldovean transportat ilegal într-o dubă spre Spania se pomenește abandonat în mijlocul unui cîmp austriac de cărăușul lui care tocmai și-a dat obștescul sfîrșit într-un accident de mașină. După o noapte dormită pe miriște, în zori un localnic pe care îl ajută să-și repare bicicleta motorizată îl lămurește în spaniolă că nu e în Spania. Întrebat de ce vrea să ajungă tocmai în Spania, moldoveanul nostru răspunde: „E o țară care încă se mai teme de Dumnezeu. Vreau să locuiesc într-o astfel de țară.” Dar popa, căci popă e cel care îl aduce pe bicicleta proaspăt reparată în sat, e profund sceptic și îi propune în schimb un job de restaurare la o biserică veche. Unde el o întîlnește pe Magdalena, o pictoriță cu un trecut tragic, pe care soțul psihopat și polițist a ars-o mutilîndu-i umărul și sînul. Cei doi lucrează cot la cot în tăcere. În oraș, un muncitor pătruns de patima jocurilor mecanice se ruinează ajungînd să îi fure soției bijuteriile. Recurge la cămătari și cu un purcoi de bani împrumutați cîștigă pontul cel mare o dată în viață. Dar pierde totul pentru că, desigur, mai încearcă o dată. Magdalena pictează noaptea, pe icoane, chipurile unor bărbați agățați prin baruri, sau racheți, sau loseri culeși de pe bănci. Face o avere din icoane. Cele trei destine se împletesc într-un mod destul de surprinzător, dar și destul de convențional. Amuzant e felul în care regizoarea austriacă se uită la moldovean: un chipeș cu părul negru, fără nume, fără acte, care vorbește frumos și spaniolă și germană, un mister umblător care își vrăjește femeia fără să-i spună o vorbă, o specie nouă de ninja care îi pune la pămînt din trei mișcări pe racheți. N-am simțit vreo ironie în felul în care e construit personajul. O forță tînără și cool vine deci din Moldova. Astăzi la Q&A-ul după filmul Michael despre care voi vorbi mai jos, regizorul Markus Schleinzer, vorbind despre distribuția filmului său, în care portretizează un pedofil, remarca: „Sîntem în Austria, unde ați pomenit un Brad Pitt în Austria?” Austriacul care rupe inimi e ceva complet neplauzibil deci. Așa se explică primirea călduroasă făcută personajului moldovenesc jucat de foarte frumosul francez Grégoire Colin. 


Al doilea film văzut din competiție este Atmen/Breathing (r. Karl Markovics) povestea unui adolescent orfan care încearcă să se integreze în societate în urma unei condamnări la detenție într-o școală de corecție după ce la 14 ani și-a bătut un coleg și acesta a murit în urma loviturilor. Roman Kogler are acum 19 ani și încearcă să convingă comisia de evaluare că merită să fie eliberat. Dar pentru asta are nevoie de un serviciu și după cîteva încercări eșuate, se prezintă pentru un interviu la o firmă de pompe funebre. Va pune morții în sicriu și după ucenicie îi va spăla chiar și îmbrăca. E, desigur, un coming of age, un film despre maturizare și găsirea identității, dar Markovics nu calcă pe urmele mult mai comercialului și complet artificialului film japonez oscarizat acum 3 ani, Okuribito. Aici nu există muzici, nici talente, nici povești de dragoste posibile, ci doar Viena cu morții ei, închisoarea cu controlul la pielea goală pe care gardienii i-l aplică zilnic, și o mamă complet infantilă, care l-a predat la orfelinat a doua zi după ce a încercat să-l sufoce cu o pernă ca să tacă odată, exponent al low-life-ului vienez și a autosuficienței sale brutale. De aceea, atunci cînd izbăvirea vine, într-un dozaj mult mai modest, e genuină și memorabilă.

Marele shocker de pînă acum al competiției, și de fapt unul dintre marele shocker-e ale anului trecut, este Michael, în regia lui Markus Schleinzer, văzut astăzi. Filmul prezentat anul trecut la Cannes e un horror suburban care arde la foc mic și care începe acolo unde se termină de obicei horror-ul convențional. Adică după ce pedofilul și-a răpit victima, după ce copilul e dat dispărut, înghițit de beciul neștiut al celui care îl molestează/ face bucăți. Subsolurile cele mai sordide ale imaginație nu îndrăznesc să coboare în beciul respectiv. Schleinzer și actorul său în rol principal, Michael Fuith, o fac, cu un minimalism salutar. Ceea ce e indescribtibil de atroce nu putea fi prezentat mai eficient decît în tonurile cele mai neutre. Michael e un agent de asigurări de 30+ care încearcă să-și ducă viața normal chit că în pivnița casei lui trăiește un copil pe 10 ani pe care îl abuzează după pofta inimii și simultan îl îngrijește în spatele obloanelor trase. Merge la serviciu, vine acasă, trage obloanele, deschide micul buncăr de la subsol, îl hrănește pe Wolfgang, îi permite să se uite la televizor. Ocazional îl duce în excursie în natură, face puzzle-uri împreună cu el, împodobesc împreună bradul de Crăciun. Nu există scene explicite, dar cele implicite îți fac părul măciucă. Tensiunea mocnește între el și Wolfgang, dar ecourile ei sînt complet amortizate de pereții groși și de storurile metalice. Casa groazei e o gospodărie cochetă, pefect curată, Wolfgang desenează și scrie scrisori caligrafice părinților, scrisori care sfîrșesc într-o cutie de la Ikea din camera de deasupra. Regizorul nu simte nevoia să ne elucideze întregul mecanism, cum de băiatul a sfîrșit în pivnița pedofilului, își folosește toate resursele să ne arate viața lor împreună. Golurile fac povestea și mai înspăimîntătoare. Michael e un amestec de retard emoțional, sociopatie și duioșie infantilă. Trecerile de la un soi de bunăvoință paternă la dominare rece și cinică, de la apetit pervers la voioșie copilăroasă se fac fără veste.

O scenă la care s-a rîs: Michael se uită la un film de groază. Auzim doar replicile. O voce masculină sinistră: „Acesta e cuțitul și acesta e penisul meu. Pe care vrei să îl înfig în tine?” Și urletul victimei: „Te rog, nu…!”. La micul dejun Michael rîzînd singur la amintirea replicii ia cuțitul bont de pe masă, își scoate penisul flasc și incantează replica. De la capătul opus al mesei Wolfgang dă limpede răspunsul: „Cuțitul”. Retează jocul cu brutalitate. E scrutat, de pe muchia de cuțit creată, abisul.

De la Domnul Bebe din 432 nu cred că am mai pomenit pe ecran un personaj mai frisonant. Dar Markus Schleinzer se ferește de aprecieri morale, doar simetria ocazională – pe o potecă de munte Michael și Wolfgang trec pe lîngă un bărbat care ține după umeri un băiat și merg în tăcere – și detaliul dispariției unei pisici din cartier (posesoarea e mai înnebunită de pierderea ei decît de moartea unui copil) ar putea fi subtextul care descrie o societate în care aceste lucruri nu sînt doar posibile ci cît se poate de reale.

Nimeni nu bănuiește nimic, poate că la adăpostul normalității mai multe subsoluri decît ne imaginăm au devenit camera copilului în casa unui pedofil. Austriecii și lipsa lor de apetență pentru bîrfă, discreția și nepăsarea lor cînd e vorba de afacerile vecinului te bagă în sperieți. De la vizionarea lui Michael ieși cu un fior cronicizat. Efectul nu se risipește în soarele călduț. Un pliant aliniat cu grijă într-un suport de plastic din camera de hotel, lîngă cel cu informațiile turistice despre Graz, denunță pedofilia remarcînd că numărul de cazuri e în creștere în Austria…
Un critic de film acuza faptul că filmul lui Schleinzer nu e entertainment. Schleinzer e directorul de distribuție a lui Michael Haneke la Pianista și The White Ribbon. Michael e filmul lui de debut pe care Indiewire l-a aplaudat drept "triumful cinema-ului incomod”. Un triumf, vă asigur, făcut să dureze.

 

Laura Poescu este critic de film.

Mai multe