Fericirea vine în blugi

Am crescut cu gîndul că trebuie să fiu fericită. Cumva, nu știu cum, trebuie să ajung și eu, ca toți oamenii, în punctul ăsta al fericirii. Că oricîte piedici vor fi intervenit pe drum, undeva, mai aproape sau mai departe, mă va aștepta, ca un curcubeu la capătul unei ploi calde, acide de vară, fericirea. Credeam, aiurea!, că vine într-un pachet frumos, cu o fundă, ca un cadou. Sau că depinde strict, dar definitoriu de un singur eveniment din viața mea. Că apăs pe un buton și, gata, hocus-pocus-preparatus, iat-o: fericirea!

Am înțeles mai tîrziu, dar nu foarte tîrziu, că fericirea înseamnă toate diminețile mele tîrzii scăldate în căni de cafea amară, cu prăjituri de ciocolată seducîndu-mă. Înseamnă toate personajele din cărțile mele de suflet, personaje de care m-am îndrăgostit iremediabil și pentru totdeauna. Înseamnă să mănînc, în cîte o sîmbătă, la KFC și să nu mă mai simt vinovată. Înseamnă să pictez ore în șir, să mă bronzez, să călătoresc, să rîd în hohote. Înseamnă să găsesc încălțări numărul 34 și 34. De adulți. Mai pe scurt, fericirea mea înseamnă, pentru mine, puțin în fiecare zi. Și mă bucur că e așa.

Ceea ce nu am reușit să înțeleg și nu am să înțeleg, cred, niciodată este de ce fericirea mea trebuie să se asorteze cu vremurile, cu trend-urile, de ce trebuie să încapă în definiții înguste dictate de societate, share-uite pe rețelele de socializare, pozată în destinații-clișeu. De ce trebuie, pentru a fi „cu adevărat” fericită, să mă mărit. De ce trebuie, pentru a fi „cu adevărat” fericită, să fiu mai feminină, să port tocuri înalte și rochii elegante. Ce am în blugi și bocanci? De ce trebuie să le spun tuturor mătușilor din neam, atunci cînd ne întîlnim la pomeni, că mă voi căsători și că voi naște doi copii, la diferență de doi ani și cîteva luni, pentru că așa e bine, cresc mai ușor, se vor înțelege mai bine? De ce trebuie, pentru a fi „cu adevărat” fericită, să corespund tututor acestor presiuni sociale, să confirm tuturor așteptărilor familiei, ale mătușilor și unchilor, ale vecinilor de pe scara copilăriei mele? De ce, de ce, de ce? Nu trebuie! Nimic din toate astea nu trebuie, de fapt.

Fericirile noastre „la ofertă” promoțională nu sînt pe gustul meu. Nu corespund. Scuze, dar nu mă încadrez. Poate nu răspund la criteriile specifice. Poate nu vreau să răspund. Poate mă doare-n bocanci de reguli dictate de oameni care nu știu nimic despre mine, care habar n-au de personajele de care m-am îndrăgostit eu sau de faptul că-mi place cum miros acrilicele. Poate că nu sînt „fericibilă”. Nu în sensul așteptărilor, al dorințelor tradiționale, al definițiilor clasice, al tiparelor de maximă audiență, al celor care se vînd bine.

Cred într-o fericire pentru mine, așa cum sînt eu. Din asta de fiecare zi, fără să apăs pe vreun buton. Și fără să aștept o lume a minunilor și un fotograf care să mă pozeze cu părul intenționat ciufulit, cu două kile de fond de ten pe față, fericită pentru asociația mea de locatari, pentru neam, pentru „ce o să spună lumea”.