Fenomenul arghezian

20 mai 2011   Dileme on-line

Ni se spune adesea că statura unui mare scriitor se verifică prin lectura fiecărei generaţii. Valoarea lui Eminescu şi a lui Caragiale, a lui Arghezi sau Bacovia s-ar măsura după reacţia pe care lectura operei lor o stîrneşte în publicul de azi. Dacă aceasta este entuziastă, actualitatea, adică perpetua tinereţe a clasicului, e asigurată. Dacă nu, nu…

În ce mă priveşte, n-aş acorda atîta credit teoriilor receptării, renunţînd la imanentismul valorii estetice. Să nu uităm că sînt poeţi mari, dar ermetici, ori vizionari ale căror fantasme creatoare s-au lovit ca de un zid de percepţia comună, de gustul nu îndeajuns de rafinat al contemporanilor. Aş schimba, prin urmare, perspectiva, inversînd relaţia de condiţionare. În loc de secvenţa „Arghezi este un scriitor important dacă îi place lui X”, propun condiţionarea care mi se pare corectă: „X este un critic bun dacă îi place Arghezi”. Dacă îi place Eminescu, dacă îi place Caragiale... Deoarece criticul literar nu-şi demonstrează originalitatea trecînd pe lîngă proeminenţele artistice şi inventînd merite ce nu există. A fi un critic bun înseamnă a observa şi a proba valoarea estetică. Restul e interpretare.

G. Călinescu a vorbit despre fenomenul arghezian. E dificil să-l contrazicem. Mai întîi că Arghezi s-a impus cu aceeaşi forţă criticii şi publicului mai larg, încă din perioada interbelică. El s-a înscris într-o durată lungă a creaţiei şi aproape fiecare volum publicat constituie un nou şi diferit episod din aventura imaginarului poetic. Cuvinte potrivite şi Flori de mucigai, Cărticică de seară şi Hore sînt tot atîtea lumi artistice, bine potrivite în lumina proprie de către un poet fecund şi complex. Al doilea motiv pentru care vorbim despre Arghezi ca despre un fenomen se leagă de formidabila lui complexitate lirică. De regulă, poeţii, chiar şi cei mari, sînt relativ monocorzi, ciupind la nesfîrşit aceeaşi strună, pentru a obţine melodia specifică, litania lor expresivă. Arghezi însă îşi schimbă poezia aşa cum îşi schimbă pieile un şarpe, rămînînd, cu fiecare etapă, acelaşi şi totuşi altul, un altul, şi totuşi acelaşi: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ Sufletului nostru bucuros de moarte./ Palid aşternut e şesul cu mătasă./ Norilor copacii le urzesc brocarte.// Casele-adunate, ca nişte urcioare/ Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,/ Stau în ţărmu-albastru-al rîului de soare,/ Din mocirla cărui aur am băut.// Pasările negre suie în apus,/ Ca frunza bolnavă-a carpenului sur/ Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus/ Foile,-n azur.// Cine vrea să plîngă, cine să jelească/ Vie să asculte-ndemnul nenţeles,/ Şi cu ochii-n facla plopilor cerească/ Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.” (Niciodată toamna..., în Cuvinte potrivite); „În cer,/ Bate ora de bronz şi de fier./ Într-o stea/ Bătu ora de catifea./ Ora de pîslă bate/ În turla din cetate./ În ora de lînă/ Se-aude vremea bătrînă/ Şi se sfîşìe/ Ora de hîrtie./ Lîngă domnescul epitaf/ Bate glasul orei de praf.// Azi noapte, soră,/ N-a mai bătut nici o oră.” (Ceasul de-apoi, în Flori de mucigai); „Îmbrăcaţi în straie de iască/ Sînt gata cartofii să nască./ S-au pregătit o iarnă, de soroc,/ Cu cîrtiţele la un loc,/ Cu întunericul, cu coropijniţa şi rîmele,/ Şi din toate fărîmele/ Au rămas grei ca mîţele,/ Umflîndu-li-se ţîţele./ Auzi?/ Cartofii sînt lehuzi./ Ascultă, harul a trecut prin ei/ Virginal, candid şi holtei,/ Dumnezeieşte./ Cel-de-Sus şi din veac binevoieşte/ Să-ş scoboare sfintele scule/ Pînă la tubercule,/ Şi pentru negul cartofilor cald/ Face descîntece, ca pentru smarald./ Într-o noapte/ Li s-au umplut straiele cu lapte/ Ca să-şi hrănească un pui/ În fiecare vîrf de cucui.” (Har, în Cărticică de seară).

A treia faţetă a acestui extraordinar fenomen liric va fi reprezentată de felul întotdeauna insolit în care zvîcnesc versurile argheziene. Dacă scriitorul e poematic în romane, pictînd tablouri memorabile ce se înşiră numai formal pe un fir al intrigii, el este prozastic şi adesea prozaic în lirică. Folosind materiale dintre cele mai umile, reuşeşte să atingă sunetul pur al marii poezii. În fine, al patrulea motiv pentru care folosesc sintagma „fenomenul arghezian” într-un mod aproape denotativ, cum aş spune „fenomenul atmosferic” sau „fenomenul electric”, se leagă de imposibilitatea noastră de a-l fixa pe Arghezi. Modernistă şi simbolistă, tradiţionalistă şi avangardistă, elegiacă şi sarcastică, iute şi aprigă sau gingaşă şi plină de dulceaţă, lirica lui Arghezi debordează pe deasupra tuturor categoriilor. Pe cît de invidiat, pe atît de revendicat, poetul a fost tras într-o parte şi-n alta, pentru a-i legitima într-un fel, cu fabuloasa lui creativitate, pe artiştii mai puţin dăruiţi care i-au fost contemporani.

Iată o şansă a autorilor – şi a criticilor – lipsiţi de geniu, dar nu şi de luciditate: să se agaţe bine de pelerina unui mare creator şi să se ţină de ea cît mai strîns, în timp ce acesta trece uşor, parcă în joacă, dintr-o epocă în alta.

Mai multe