Fauna din suburbii
Mi-aduc aminte scena din filmul Colateral, regizat de Michael Mann, în care Tom Cruise conduce noaptea prin Los Angeles și, la un moment dat, oprește la un semafor; e singur, numai lumina străzii, asfaltul și foșnetul brizei unui ocean ce îl simțim aproape. Un moment de absență, după care atenția îi este atrasă de un trecător. Nu însă un om, ci un coiot. Nu știu cum a fost percepută această scenă de către spectatorii filmului care nu cunosc Los Angeles-ul. Îndrăznesc să cred că accentul e pus pe artificiul regizoral, iar scena este catalogată mai degrabă în domeniul suprarealismului. Dar cît de reali sînt coioţii în Los Angeles?
Coiotul este într-adevăr un personaj mitologic al indigenilor americani care-l plasează în centrul cosmogoniei, generator al universului, dar și simbol al iluziei percepției umane asupra universului. Mai este numit și păcăliciul, „the trickster”. Cînd am ajuns, prin bunăvoință unui amic indirect ce a venit să mă ia de la aeroport, la prima mea gazdă din Irvine (la sud de Los Angeles), unde am rămas pentru o lună şi jumătate, am avut un scurt dialog despre obişnuinţele casei. Era o doamnă în vîrstă, Pat (de la Patricia), îndrăznesc să cred o fostă frumusețe clasică americană cu ochi albaștri și figură simetrică gen farm girl, acum purtînd pe corp tatuajele lui Chronos.
Supraponderabilitatea obișnuită în America nu o ocolise, ba chiar fusese generoasă, încetinindu-i mișcările și chiar ritmul vorbelor. Pat avea un soț firav, o umbră cu ochelari ce nu vorbea mult și se uscase în soarele Californiei - fiind probabil deshidratat, aveam să aflu mai tîrziu, de bourbon-ul pe care îl consuma din recipiente de un galon (3,8 litri) pe care le cumpăra de la Costco, engros preferat de ființele umane suburbane. Charles, pe numele său, mi-a vorbit de cel mult două ori în timpul scurtei noastre conviețuiri și nu m-a invitat niciodată la un pahar. Alcoolul nu este un mijloc al sociabilității, ci un pașaport spre autism pentru mulți dintre americanii pe care i-am întîlnit, mai ales trecuți de o anumită vîrstă și cu o istorie protestantă. Evident, Charles era un anglo, nu un irlandez. Revenind, Pat îmi prezintă, pe lîngă camera și terasa cu vedere spre parcarea din fața casei, cele trei pisici cu care am împărțit culoarele de trecere. Apoi, vorbind despre încuiatul ușii seara, mi-a recomandat dezinvolt: „Cînd pleci seara să închizi bine ușa, căci ies pisicile și mi le prind coioţii." Hait! Veneam de la New York, nu văzusem filmul lui Mann (nici nu apăruse la vremea aceea), nu aveam nici cea mai mică idee despre „greater L.A.” M-am dus la culcare gîndindu-mă unde am ajuns.
A două zi, un soare puternic, subtropical, m-a trezit la 6.30 dimineața și am ieșit pe mica terasă direct din cameră. Se vedeau, dacă îți ridicai privirea de la cele două mașini clasic americane ale celor doi clasici bătrîni din clasică suburbie californiană, cîteva dealuri semi-aride și cîțiva palmieri. În jurul lor se învîrteau lent, fără întrebări existențiale, cinci vulturi hoitari. (Mai tîrziu am aflat că se numesc Turkey vultures și am avut ocazia să-i văd devorînd un cadavru de vițel pe marginea autostrăzii undeva între Tijuana și Rosario). Atunci mi-am spus că, într-adevăr, coioţii s-ar putea să fie ceva mai mult decît mitologia pieilor roșii și imaginația lui Pat. Mai tîrziu i-am auzit rîzînd. Se strîng în haite și comunică prin urlete ce par a fi scoase de pe coloanele sonore ale filmelor cu vrăjitoare. Îi ascultam fascinat și nostalgic după trăiri neștiute de pe balconul apartamentului pe care l-am ocupat mai tîrziu în campus.
Pe primul dintre ei l-am văzut din mașină, într-o seară, tot în campus. Sînt facinanţi și eluzivi. Supli, cu talia undeva între vulpe și lup, cu urechi supradimensionate și cu picioarele unui alergător de maraton, coioţii au luat în stăpînire spațiul suburban american a cărui construcție a exterminat inamicul lor natural: leul de munte sau puma. Înmulțirea lor a fost încurajată și de stăpînii neglijenți de iepuri domestici care i-au eliberat în jurul casei, dînd naștere unor iepuri sălbatici de tip domestic, gris neutru, hrană perfectă pentru coioţi. Poate că au fost coioţii înșiși cei care au proiectat universul construit al omului de pe Coasta de Vest, cel care le-a permis proliferarea alături de ratoni și sconcși. Coioţi, ratoni, iepuri și sconcși - cîştigătorii dezvoltării suburbane. Oare ce faună va dezvolta Băneasa?
Alexandru Bălăşescu este antropolog. Ultima carte publicată: Voioasa expunere a ordinii mondiale, Curtea Veche, 2010.