fără titlu

1 august 2019 Dileme on-line

O femeie încearcă de cîțiva ani încoace
să devină președinte și, deși nu e aceeași
femeie, e aceeași femeie: prim-ministrul,
primarul și procurorul, toate vorbesc
despre o lovitură de stat ce nu a mai

fost dată sau poate chiar ele încearcă
să o dea: prima femeie președinte
care nu e mamă eroină, e divorțată
și căreia nu-i pasă de biserică:
prima femeie președinte care e

mamă eroină și lesbiană: prima femeie
care s-a săturat să fie bătută, pleacă
de acasă și devine președintele unei
țări conduse de bărbați: prima femeie,
care e mama noastră.

M-am întors acasă, în cartierul unde
copiii obișnuiau să bată animalele
pînă mureau, și parcă nu am plecat
niciodată de aici, îmi văd ochii mici
ce deveneau verzi dacă era soare,

în umbra blocului de nefamiliști
pe care-l ocoleam să nu-mi iau bătaie,
și mă gîndesc că, ori de cîte ori
scăpam eu, altcineva trebuia
să primească în plin pumnul

cartierului, doar atunci mă simțeam
în siguranță, cînd o femeie, mereu
o femeie, era bătută de tatăl copiilor ei
cît timp noi priveam nepăsători
dar fericiți că tensiunea lumii noastre

se descărca în sfîrșit, stăteam îngrămădiți,
ca la o cursă, în mașina îndeajuns de mare
să ucidă femeile cartierului, noi la butoane,
noi la panoul de control al violenței:
prin simpla nepăsare, participam

la bătaia femeii și adăugam și noi
pumnii noștri cînd tatăl copiilor ei
obosea, veneam și eu să o lovesc
în mintea mea, unde eram micul
căpitan care-și conducea nava spre

dezastru, direct în copacii înalți
ai cartierului, unde eșuau și nava
mea, și corpul femeii peste care
trecuse mașina, iar eu am privit tot,
cu ochii mei deja negri, din întunericul

apartamentului nostru, unde urma
să ne așezăm la masă ca într-un ritual
canibalic, reci și metalici, fără să ne spunem
nimic, și mîncam din nou, după ce abia
devoraserăm corpul femeii bătute.

Pentru toate femeile bătute, mame sau nu,
trebuie să existe undeva o corporație bună,
care să se comporte ca o familie și care
să le primească pe toate înapoi, chiar dacă
în realitate nu au avut curajul să plece.

din volumul Corporația norilor, în pregătire la editura Curtea Veche