Fără teatru

De ziua lui, nu se bucură, nici măcar nu crede în ea, căci pentru el nu există această zi. Numai pentru noi există sub formă de „aniversare”. Însă el nu ştie că noi suntem nişte preaslăviţi ai propriei noastre conştiinţe şi că noi ne spunem „la mulţi ani” fără a ne mai gîndi şi-n celelalte zile rămase din an la cît de mulţi ani dorim celui căruia îi urăm „la mulţi...”.

De ziua lui nu se bucură pentru că nu ştim să-i mulţumim pe cît ar merita. Nu el ne-o cere, dar simte lipsa noastră de apreciere, falsa modestie, minciuna din sîngele nostru, ura din propriile noastre gînduri fugare despre existenţa lui în care nici măcar nu mai credem în totalitate.

Fără el nu ar mai exista bunăvoinţă. Şi nici definiţii. Nici retorici abrazive. Fără el omul ar deveni „neom”, iar sintetismul universului său s-ar îneca în prea multe definiţii derizorii.

Ar trebui să-i spunem „la mulţi ani” în fiecare zi, omeneşte, cu doza necesară de normalitate, omenie şi mulţumire. Îl batjocorim prin propriile noastre uri asupra noilor tendinţe de a reclama lumea în care trăim, murdar, sterp, fără nicio taină sau intimitate, pe scenă, în mijlocul ei, deasupra celei mai puternice lumini, fără jenă. Şi asta doar pentru a ne simţi băgaţi în seamă, pentru a ne crede prezenţi într-o formă sau alta, necinstită şi ruptă.

Şi Eschil ar îndemna omul de azi la „fără teatru”, căci el însuşi, părintele tragediei, se zbate-n universul său, acolo unde e şi unde nu-l mai vrem să-l vedem, oriunde, vrînd parcă să oprească masacrarea frumosului, distrugerea inocenţei (teatrul înseamnă inocenţă în formă pură), abolirea sensului primordial al „theao”-ului – trebuie să vezi ceea ce alţii nu au văzut, să demonstrezi adevărul prin mijloace supuse celorlalte adevăruri.

Să mergem la teatru doar atunci cînd vom putea înţelege semnificaţia îndemnului „fără teatru”. Să facem teatru doar dacă putem fi sinceri cu noi înşine. Să nu omorîm sufletul omului cu principii false ori cu strîngeri de mîini reci.

Fără relaţii inexistente, fără contracte umane, fără lecţii de viaţă a căror toate învăţămintele duc către moarte. Pînă şi Marie Ferre (considerată prima actriţă din istorie, 1545 – Bourge, Franţa) ar îndemna tinerii la „fără teatru”, căci teatrul nu presupune o formă legală prin care îţi exerciţi un rol, prin care prestezi servicii artistice dobîndite în urma unei şcoli, o contopire a propiei existenţe cu cea a spaţiului universal în care tu (actorul) devii acelaşi cu oricine.

Noi, spectatorii, omitem să mai conştientizăm caracterul, ritmul, subiectul, crezînd că inefabilul reprezintă doar starea de fapt a scenei, ridicată la mîna directorului, zdrobită de pantofii lustruiţi şi lăsată să cadă pradă ridicolului – banii sunt ochiul minţii, nu ai inimii.

Fără teatru de ziua lui. Cred că ar fi cel mai onest mesaj pe care l-am putea transmite omului de teatru. Fie el adevărat sau infiltrat în această lume pentru a distruge tot ceea ce mai poate fi distrus. Lasă-te de teatru, astăzi, actorule, regizorule, dramaturgule, scenografule, coregrafule, lasă-te prins de vraja umilă a societăţii în care trăieşti, aruncă-te în prima prăpastie care-ţi iese în cale şi simte cu adevărat cum e „fără teatru”. Şi poate atunci vei deveni mai adevărat, mai sincer cu tine însuţi, mai cald cu cei care vin să-ţi cunoască povestea.

Acesta nu e un mesaj trist şi nici un îndemn la agonie. Acesta e un gînd care-mi lasă urme adînci, din ce în ce mai adînci, pe zi ce trece. E un strigăt de lămurire la adresa lui. O pălărie scoasă în faţa lui. O plecăciune. Nimic altceva. 

De ziua lui n-o să-i urez „la mulţi ani”. Îi las pe alţii s-o facă – fals, ca să pară frumoşi şi sinceri cu minciuna. De ziua lui îi voi spune doar atît:

„Fără tine, lumea ar fi stearpă. Fără tine, lumea ar înţelege ce înseamnă adevărata ură. Fără tine, viaţa ar fi o bucată de cîrpă cu care omul ar şterge praful de pe societate, iar apoi şi-ar şterge pantofii ca să pară curaţi. Fără tine, florile ar zîmbi la lună. Fără tine, sufletul omului ar zădărnici în întuneric.”

Şi astfel, de cincizeci şi cinci de ani, teatrul se naşte în fiecare zi de douăzeci şi şapte martie, ca un omagiu adus a ceea ce a fost şi vrea să fie.

Teatrule, iartă-ne pentru ororile la care te supunem în unele momente, iartă-ne că deseori te considerăm o monedă de schimb, iartă-ne că suntem oameni şi că unii dintre noi nu ne-am cunoscut încă inima a căror câteva bătăi sunt şi pentru tine...

Teatrule, iartă-ne că uneori vrem să fugim de tine!

Dragoş N. Savu este specialist în comunicare  teatrală.