Făgăduinţa lui Afrim
Promisiunea n-are a face cu făgăduinţa. E o diferenţă biblică care întrupează chintesenţa divinităţii. Şi totodată aeriseşte motivarea surplusului de imaginaţie coborîtă de undeva de sus, de-acolo de unde picăturile de ploaie nu şi-au găsit locul încă, şi poate că e mai bine astfel.
Făgăduinţa e drumul către un univers al tău, un fel de promisiune propusă propriului tău eu. Cumva, retrospectivă, dar şi ulterioară. Fără prea mult prezent.
Astfel se întrupează şi teatrul lui Afrim. Un cîntec suav dobîndit printr-o estetică vizuală a propriului univers, născut dintr-o lumină jucăuşă, îndepărtată şi eretică existenţei de a fi pentru a visa.
Făgăduinţa lui Afrim e ermetică. Se plasează printre spectatorii care se înfruptă din credinţa lui că totul e posibil, chiar şi eradicarea comunicării comune în relaţia actor – spectator. Poate, o fluctuaţie graduală între cuvînt – imagine – înţeles. Şi mai mult decît atît, interpretarea actorului afrimian este în esenţă compactă; strategia de mişcare scenică raportată la spaţiul gradualo-vizual, temperamentul „incendiar” şi clarviziunea filmică produc un val de prospeţime comunicaţională relevantă.
Crezul lui Afrim este acela că nimeni, niciodată nu va putea stîrpi comunicarea motivaţională pe care opera sa o impune în permanenţă. La fiecare secundă, gest, cuvînt, imagine. Faptul afrimian se consumă odată cu toleranţa spectatorului, iar făgăduinţele reciproce ale relaţiei Afrim – public se dovedesc a fi, de cele mai multe ori, intrinsece.
Corporalitatea spectacolului afrimian se bazează pe echilibrul vizual, şi mai puţin pe cel textual. Tablourile lui Afrim, pe care le expune fără excepţie într-o formă de nuditate nevulgară, sînt un crez personal, intim, răbufnit dintr-un lirism viu.
Desigur, asumarea unor responsabilităţi ca cele ale unui teatru inventiv, staţionar, vizual, reproductiv înseamnă siguranţa că „totul va fi bine”, indiferent de stările actuale ale criticilor sau ale publicului spectator. Poate că acest fapt duce la creşterea în intensitate a valorii teatrului românesc prin prezenţa acelei făgăduinţe afrimiene de care multă lume s-a temut ori a strîmbat din interior spre exterior, nefiind sigură că un teatru al valorilor (tinere cu preponderenţă) poate ajunge un comunicator universal, depăşind graniţele mult prea estompate ale unei naţiuni oblojite de senzaţionaluri şi falsuri în uz.
Şi poate c-ar trebui să primim din partea lui Afrim un semn puternic că starea acestei ţări se poate schimba prin simpla prezenţă la teatru. Masiv.
Da, Afrim Radu, despre dînsul e vorba.
Dragoş N. Savu este specialist în comunicare teatrală.