Expoziția World Press Photo pentru prima dată în România

24 mai 2012   Dileme on-line

Pînă pe 10 iunie puteți vedea la Biblioteca Națională din București, expoziția World Press Photo (WPP) care cuprinde cele mai reușite fotografii jurnalistice din ultimul an. World Press Photo este probabil cea mai cunoscută organizație care susține și premiază talentul fotojurnalistic. Altfel spus, un premiu WPP este un fel de Oscar pentru un actor sau de Pulitzer pentru un jurnalist. Nu există nominalizări, ci o triere anevoioasă dintre zeci de mii de fotografii aspirante. În final, „cele mai reușite” sînt alese pe criterii de realism, calitate documentară, actualitate și nu în ultimul rînd, estetică. Estetica este departe de a fi un criteriu secundar. Imaginile premiate au compoziție, culoare, iluminare bună și sînt deci captivante vizual.

Fotografia care a luat marele premiu anul acesta aparține spaniolului Samuel Aranda și înfățișează o mamă din Yemen care își ține în brațe fiul rănit în timpul protestelor împotriva președintelui Saleh. Fotografia a fost imediat preluată de media și declarată ca fiind reprezentarea simbolică a luptei și suferinței din timpul Primăverii Arabe. Toate bune. Fotografia este actuală. Dar, mai ales, este o imagine frumoasă în sens artistic. Și aici apare problema. Nu e nevoie de o privire foarte atentă pentru a vedea că impactul fotografiei este datorat nu neapărat realismului și calității jurnalistice ci mai curînd esteticului. Fotografia a fost puternic criticată în presa de specialitate, deoarece compoziția imaginii este asemănătoare cu faimoasa Pieta a lui Michelangelo, iar iluminarea compoziției are un aer renascentist. Astfel, „cea mai reușită fotografie a anului” este o fotografie făcută într-o țară musulmană, cu o compoziție dramatică cu temă creștină, pe care evident media vestică o apreciază din plin. Tema este într-adevăr actuală. Dar realismul dispare în fața unei imagini de un estetic desăvîrșit, făcută să-ți topească ochii.

Anul acesta nu este o excepție. Privind retrospectiv fotografiile premiate de WPP, unele sînt șocante, altele nu, însă ce au cu siguranță în comun sînt criteriile estetice după care sînt selectate.  Rămîne neclar ce rol au aceste criterii atunci cînd intenția este de a premia imagini care documentează jurnalistic și facilitează înțelegerea umană. Mi-e teamă că toate intențiile bune devin secundare în fața nevoii tipice a sistemului mediatic actual, de a atrage, a captiva și a vinde. Aceste imagini nu apar doar în contextul știrilor ci și în reviste glossy înconjurate de reclame la ceasuri și parfumuri sau în expoziții de muzeu încadrate de un text scurt care le contextualizează minim. Pe scurt, drama frumos ambalată vinde indiferent dacă este vorba de o expoziție de muzeu sau de un ceas Rolex.

Transformarea unor probleme care ar necesita atenție și empatie într-o „bombonică vizuală” („eye candy”) la care oamenii se uită într-un muzeu sau într-o revistă și apoi trec mai departe prezintă un risc. Anume acela că expunerea acestor imagini într-un sistem de „consum vizual” duce la trivializarea tragediei și diminuarea compasiunii pe care aceste imagini doresc să o trezească. La un moment dat putem ajunge să le privim fără a înțelege oameni și situații, ci mai curînd dintr-o curiozitate și o nevoie de estetic.

Cauzele sînt multiple și provin din felul în care a evoluat mass-media și tehnologia. Lucrurile nu au fost dintotdeauna așa. La începuturi, fotojurnalismul  ilustra evenimente mai mult sau mai puțin locale. Procedura era alta, fotograful făcea poze la repezeală atunci cînd se întîmpla ceva relevant. Începînd cu anii ‘60 lucrurile s-au schimbat, fotografii au început să-și publice propriile cărți, să lucreze freelance, să expună în galerii și să cîștige premii. Tehnologia a evoluat, calitatea imaginilor s-a îmbunătățit iar costurile unui bilet de avion au scăzut, făcînd accesibile pînă și cele mai îndepărtate locuri din lume. Astfel imaginile au ajuns să acopere o arie geografică tot mai largă. S-a trecut de la „documentare” la „fotografie cu scopul de a schimba ceva”. În timp, fotografiile de presă au intrat în sistemul de cerere și ofertă tipic mass-mediei actuale, în care cea mai dramatică și mai impresionantă imagine ajunge pe prima pagină. Acesta este un sistem care se auto-alimentează, în care dramaticul nu poate fi depășit decît de „mai dramatic”, șocantul de „și mai șocant”, fără informații complete și fără o contextualizare echilibrată a unui subiect. Datorită acestei competiții pentru atenție, și pentru că tehnologia actuală face posibile imagini instant de o calitate excepțională, esteticul și dramatismul unei fotografii au devenit criterii esențiale de selecție, fie că e vorba de publicarea în presă sau de o expoziție ca WPP. Și astfel, ideea de imagine bună a ajuns să fie un scop în sine, definită de filtrele de selecție impuse de fast-foodul media, și nu de criteriile inițiale de a documenta și a facilita înțelegerea.

Pentru a duce la schimbare și înțelegere, imaginile de presă trebuie într-adevăr să documenteze, nu doar să reprezinte un subiect trecîndu-l prin filtrele culturale și estetice ale fotografului și editorilor. Fotografia lui Samuel Aranda este un produs perfect al acestor filtre. Imaginea nu a fost aleasă pentru că documentează, ci pentru că „simbolizează” Primăvara arabă, o portretizează prin filtrele noastre culturale și răspunde așteptărilor noastre legate de Orientul Mijlociu.
Pentru a-și atinge scopul inițial, aceste imagini trebuie să fie incluse în dezbateri și să fie dezbătute la rîndul lor. Fotografiile de presă pot implica și pot da dimensiune unor probleme grave și unor evenimente importante care se petrec departe de noi. Însă dacă sînt abordate ca artă sau ca un soi de „ilustratie” media , scopul lor inițial se pierde. Alternativa stă în contextualizarea lor și într-o privire conștientă la nivel individual. Rămîne la latitudinea fiecăruia dacă apreciază doar estetica unei fotografii sau își asumă și responsabilitatea morală pe care o implică a fi martor la suferința altuia.

Mai multe