Eu şi Pătraşcu Luigi, pionieri

7 iulie 2010   Dileme on-line

(Articol apărut în Dilema, nr. 534, 27 iunie 2003)

Aş putea să vă spun că razele soarelui, subţiri ca nişte tăieţei, se strecurau prin frunzişul plopilor din curte, se prelingeau pe zidurile şcolii, pe tencuiala gri, zgrunţuroasă (despre care Pătraşcu Luigi ştia încă de pe-atunci că nu e calcio-vecchio, ci un strop dat cu măturica), pe urmă intrau în clasă pe ferestrele deschise şi, fiindcă tot semănau cu tăieţeii, iar din tăieţei picură supă călduţă, împrăştiau bobiţe de transpiraţie pe frunţile elevilor, la subraţele tovarăşei învăţătoare Ulărescu şi poate pe spatele ei, jos, unde bluza făcea pliuri şi se petrecea cu fusta. În legătură cu muştele, cu zumzetul şi cu acrobaţiile lor aeriene pe deasupra catedrei şi a pupitrelor, mi-ar fi iarăşi la îndemînă să vă zic cîteva lucruri. Faptul că bîzîiau şi se izbeau de geamuri nu era ieşit din comun, dar întreceau măsura, o făceau într-un chip necuviincios şi în momente nepotrivite, bunăoară cînd una din vocile acelea de clopoţel, în rochiţă pepită şi cu funde albe, recita ceva din manualul de citire, aducînd laolaltă trandafirii, hărnicia, gărgăriţele (cu accent pe i), lanurile de grîu, partidul şi cununile de pini de pe creste. S-a întîmplat apoi ca un muscoi negru-albăstrui să pice ameţit în decolteul tovarăşei învăţătoare şi să zboare pe-acolo, pe dedesubt, ameţind, cred eu, şi mai tare, pentru că razele soarelui, vă amintesc, păreau să fie tăieţei, iar ceea ce se scurgea din ele părea să fie supă. Ce m-am mai bucurat! Ulăreasca n-a ţipat, dar buzele ei (cu rujul ca tomata) scoteau un şuierat greu de imitat şi, vă daţi seama, cu atît mai greu de reprodus în scris, un şuierat recunoscut oricînd în gramatică drept interjecţie. Şi tot ea, Ulăreasca, sărise de pe scaun în faţa tablei, unde scutura din tot trupul pe fundalul unor adunări şi scăderi rînduite cu creta, pînă şi-a tras bluza din betelia fustei şi a vînturat-o de cîteva ori, încît să iasă bărzăunele la aer şi să mă conving şi eu, văzînd culoarea, că Pătraşcu Luigi ştia el ce ştia cînd vorbea de sutienul mov al tovarăşei.

Mai tîrziu, ca şi cum razele soarelui, muştele şi sutienul n-ar fi fost de-ajuns într-o singură dimineaţă, peste noi toţi, a II-a D, s-a abătut o emoţie mare, chiar mare de tot, un fel de vînticel nesuferit care, în loc să răcorească, dădea fierbinţeli. Tovarăşa învăţătoare Ulărescu se reaşezase la catedră, liniştită, trăsăturile ei se legau din nou în alcătuirea de cucuvea sau de bufniţă împăiată, ne striga unul cîte unul şi ne asculta făcînd propuneri pentru cele zece locuri din prima serie de pionieri. Cînd mi-a venit rîndul, pe la sfîrşit (doar stăteam în banca a patra, pe rîndul de la perete), am rostit numele lui Pătraşcu Luigi, fiindcă, după părerea mea, deşi silabisea împiedicat, mînca litere şi încă socotea pe degete, lui i se cuvenea înaintea tuturor să-i cînte trompetele şi să-i fluture drapelul alături. Tovarăşa mi-a cerut să enumăr o parte din calităţile şi meritele colegului meu de bancă, să-i descriu însuşirile şi, ce e drept, am tăcut un timp, m-am mişcat de pe-un picior pe altul (mamă, ce tenişi Drăgăşani aveam!), ea s-a răstit "ce te bîţîi atîta?!", iar eu am izbutit să bolborosesc "e un elev silitor". Doar nu era să-i explic cîte ştia Pătraşcu Luigi! A consimţit, "mda, mda, poate fi un imbold...", însă puţin după aceea, cînd s-a ridicat şi el, şi-a tras nasul şi m-a recomandat pe mine, ochii învăţătoarei n-au licărit cu blîndeţea căprioarei, cum aşternuse pe hîrtie un poet, ci s-au bulbucat, v-am mai spus, ca la cucuvea sau la bufniţă. Palma ei a căzut pe catalog cu un plescăit, mustrătoare, convinsă (palma, da, nu tovarăşa învăţătoare Ulărescu) că ne înţelesesem între noi cît să ajungem amîndoi pe lista ei. Şi m-a respins.

La Academia Militară a fost o festivitate frumoasă. Ce de cămăşi albe pe esplanada din faţa statuii! Noi, mulţi, foarte mulţi, cei care nu aveam privilegiul să fim făcuţi pionieri în prima serie, veniţi nu dintr-o singură clasă ori dintr-o singură şcoală, ci din zeci de clase din vreo şase şcoli, priveam la ei, la fruntaşi, ne uitam cu ochii căscaţi şi la eroii din piatră şi la veteranii de război, nu prea ziceai că au dat aceleaşi lupte, noi, cei aflaţi mai jos la învăţătură, dar şi acolo pe platoul terasat din faţa Academiei Militare, cîntam din tot sufletul "Ta-ra-ta-ta, goarneleee au sunaaat", iar ei ne răspundeau de sus "Fluturăăă în gîîînd / Zălooog de legămîîîînt / Întîiul meu cuvîîînt / De piiiooonier". Pătraşcu Luigi era pierdut printre ei, nu-l recunoşteam dintre atîţia, ştiam că ştie cum e lenjeria intimă a corpului didactic, de ce n-a jucat Dobrin în Mexic, cum se intră la filmele de la "Favorit" fără bilet, cînd sare Dudu la cap şi cînd scoate Mannix revolverul, de ce e răguşit Dan Spătaru.

În ceea ce mă priveşte, am devenit pionier în seria a doua, la noi în clasă, cînd muştele bîzîiau ca de obicei şi se izbeau de geamuri. A fost bine. Cred c-ar fi fost şi mai bine dacă tovarăşa învăţătoare Ulărescu ar fi dat şi ea înainte, pe steag, cu un fier de călcat.

Mai multe