Eu nu vreau școli și spitale

15 octombrie 2018   Dileme on-line

Referendumul a costat 163 de milioane lei. Cam 35 de milioane de euro care ar fi putut fi dați către înființarea și modernizarea unor școli și spitale.

Fals. Complet fals.

Românul nu vrea să priceapă, însă. Condensate la esență, revendicările care-i mînă sufletul înăsprit de experiențe amare nu ies din matricea „școli și spitale”. De ani și ani, această formulă exprimă măduva realității românești, durerea unui popor ce pune la temelia ancestralului carențele naționale ce l-au împins cu un picior tîrîș în lume, împiedicîndu-l să fie triumfător și relaxat. Aproape orice a realizat românul meritoriu în plan intelectual și spiritual s-a făcut nu cu concursul sistemului educațional, ci în pofida acestuia, iar sănătatea lui și-a dezvoltat anticorpi tocmai pentru a evita contactul cu spitalele, temîndu-se de ele ca burghezul de comuniști. Sintagma „școli și spitale” e o revelație născută dintr-o încăpățînată insistență asupra unei dificultăți majore de care neamul nostru nu va scăpa deloc, oricîte mantre se vor invoca și oricîte dovezi se vor aduce în sprijinul calibrării cerințelor educaționale și de sănătate la standardele occidentale.

De ce? Pentru că politicienii nu vor. Nu-i interesează. Și nu au, efectiv, chef să se preocupe cu adevărat de așa ceva. E un adevăr pe cît de simplu, pe atît de frust.

Însă politicianul e vîrful aisbergului, vizibil în forma actuală mulțumită celor nouă zecimi de cetățeni aflați sub linia de plutire. El e emanația celor care-l votează după chipul și asemănarea lor. De aceea, cînd ne dăm cu fundul de pămînt că vrem școli și spitale, ne cam furăm singuri căciula.

De fapt, dincolo de discursul bătăios, lacrimos și miștocar (după temperament), nu prea vrem, să recunoaștem.

Întorcîndu-ne la referendum, trei milioane de îngeri păzitori ai nației s-au unit într-un efort ce se voia a fi dumnezeiesc, pentru a împiedica spulberarea imaginii familiei tradiționale. De partea cealaltă, alți arhangheli, serafimi și heruvimi ai țării, doar că drapați în mantia strălucitoare a științei și rațiunii, au strîmbat din nas. Noi vrem școli și spitale (oh, desigur), nu să circumscriem definiția familiei în limitele Evului Mediu. Rostirea de către români a pachețelor de adevăruri convenționale și comode, plantate sub formă de lozincă mobilizatoare de generația actuală, ca și tonul încîntat de sine și, totodată, melodramatic ce acompaniază această melopee, plictisesc teribil. Înainte de toate, fiindcă au efect placebo, sînt inofensive precum „Fie ca lumina Sărbătorilor să vă aducă bla bla” de Crăciun. Plus că e ceva dubios la ele: asemenea sintagme preluate mimetic nu au nimic în comun – spre exemplu, partea cu școlile – cu vocația autohtonă de eluadare a educației și, în general, a poftei de a dobîndi cunoaștere. Ele sînt o hrană excelentă pentru ego-ul colectiv, ce echivalează cu o delimitare ostentativă de hoardele de Torquemada ce vor să facă rău țărișoarei și să ne ducă înapoi în vremurile neguroase ale Inchiziției. În fapt, atitudinea lor rebelă nu are nimic original, e vorba tot de un conformism, dar unul socotit sănătos, căruia i se supun mintenaș. Cine călărește acest trend în vogă și sună din goarna modernizării României se raliază aceluiași spirit de turmă, numai că autoproclamat elitist și progresist, dar îl plasează, chipurile, de partea bună a Forței fiindcă pe el, ființă a mileniului al treilea, nu e preocupat de cine se culcă cu Gheorghiță sau Smărăndița, ci de alte nevoi, mai stringente, cum ar fi cînd se vor construi școli și spitale. Și autostrăzi. Și cînd ne va păsa mai mult de bătrîni. Și de copiii din orfelinate. Etc.

Cît pe ce să ți se umezească ochii.

Ca și cum cei din CpF nu ar dori școli și spitale, autostrăzi ș.a.m.d., nu, dom’ne, ăștia au o singură fixație, să scrijelească în Constituție că „familie = bărbat + femeie” și, après la famille traditionnelle, le déluge.

Sau ca și cum tu, dacă urli din toți bojocii că avem nevoie de „școli și spitale”, ele răsar din neant, ca ciupercile după ploaie, prin simpla enunțare a dorinței.

Ce se uită este că trei milioane de cetățeni au semnat o inițiativă pentru a păstra/consacra o anume definiție a familiei, aceea a uniunii dintre un bărbat și o femeie. Să zicem că un milion au fost furate, cum pretind unii. Tot rămîn două milioane de români cu drept de vot care au cerut, în mod sincer, dintr-o convingere interioară, și uzînd de pîrghia democratică a referendumului, să fie consultat întreg poporul referitor la acest aspect.

Și aceasta e esența democrației, așa imperfectă cum o fi.

Dacă eu aș intenționa să se realizeze un recensămînt prin care să le fie interzis absolvenților de Bioterra, Valahia, Spiru, Cantemir, Tibiscus – și altele de-un leat; cam 80% din cele existente în țară, adică – a se întrece în patetisme pe Facebook de lipsa școlilor din România și să le fie retrasă diploma universitară dacă mai fac un singur mișto de Gabriel Oprea că a plagiat în lucrarea de doctorat și aș strînge numărul necesar de semnături, atunci recensămîntul – relevant, inutil, prostesc sau binevenit – ar trebui să se desfășoare. Și, da, nu e nevoie să repetați, cu banii pe acest recensămînt s-ar fi putut construi nu știu cîte școli și spitale. Și cîte și mai cîte. (Deși nu s-ar fi făcut nimic.)

Dar, totodată, dacă lumea ar ieși la vot peste pragul minim și mi-ar da dreptate (mai știi!), ar fi plăcut să descoperi cum cîteva sute de mii de absolvenți dubioși – dacă nu milioane – ai acestor universități de prestigiu subunitar vor trăncăni sentențios muuuult mai puțin pe seama unor subiecte (școala, educația, plagiatul) despre care, de-ar proba o minimă onestitate, ar fi ultimii în măsură să se pronunțe. În felul acesta, măcar un strat subțire din ipocrizia soioasă care acoperă vorbele multe și cam agramate din spațiul public ar dispărea.

Și, nu, nu am fost la referendum, în caz că asta e impresia lăsată. Dar am prieteni care au fost. Și m-a uluit reticența cu care pomeneau despre dorința de a se prezenta la vot și a vota da. Aveau privirea lăsată în pămînt, le era teamă să nu fie considerați încuiați, indezirabili, leproși.

Nu pricep, de ce să îți fie rușine să spui și să votezi ceea ce tu crezi? E dreptul tău. E un drept sacrosanct, pe care nu are voie nimeni să ți-l ia.

În România, pînă deunăzi, nimeni nu avea curaj să pună la îndoială sau măcar să aducă în discuție formula familiei tradiționale. Ea s-a perimat, de acord, dar pe mulți invazia actuală de concepte și formule i-a găsit complet nepregătiți și, ne place ori ba, nu au puterea să se adapteze noilor realități. Sînt nepregătiți emoțional, psihic, mental. S-o spunem pe șleau, asta e realitatea românească. Și acum, printr-un intransigent proces de coerciție socială, se trezesc marginalizați și catalogați homofobi că nu pot accepta semnificația actuală a toleranței. Asta într-o Românie în care numeroase gospodării au încă WC-ul în curte și în care, pînă deunăzi, inclusiv educația sexuală era un subiect tabu în școli, nemaipomenind că homosexualitatea încă dă frisoane multora dintre români, chiar dacă nu o admit fățiș. 

Așa că, pe bune, cine ești tu să împarți verdicte?

Am fost consternat să descopăr că unii comentatori care luau apărarea românilor ce votaseră cu PSD-ul (și mă bucur că o făceau), acum îi muștruluiesc fiindcă au îndrăznit să meargă la referendum (pentru că, în mare, sînt cam aceiași). Atunci era OK să voteze cum le dicta conștiința, acum e nasol că procedează la fel.

Oricum, poporul a ales să nu se prezinte la acest exercițiu democratic, fapt care a dat apă la moară veșnicelor argumente, întărite gestual cu ochi dați peste cap și mutrițe congestionate de furie, că s-a cheltuit o sumă importantă de bani pentru un referendum inutil, cînd, firește, se putea investi în școli și spitale. Personal, consider că referendumul a fost binevenit, deoarece, în lipsa lui, s-ar fi auzit pînă în Ziua de Apoi că BOR-ul ocrotește familia în forma ei clasică, iar poporul român, creștin încă de pe vremea lui Constantin cel Mare, sau dinainte, împărtășește o atitudine similară. Măcar acum lumea știe care e poziția majorității populației cu privire la familia tradițională. Ceea ce-i un cîștig, consacrînd o schimbare de opinie fundamentală în evoluția relațiilor interumane la nivelul societății românești.

Totuși, vă rog, dacă se poate, încetați a mai pomeni despre școlile și spitalele care se puteau construi din banii de la referendum! Sau de la alte proiecte care în ochii multora par nenecesare.

Amintiți-vă de anul de grație 2011, cînd s-a pus piatra de temelie la construcția Catedralei Mînturii Neamului. Iar politicul, pentru a-și spăla păcatele, pentru a cîștiga bunăvoința electoratului bigot, pentru a-și lega numele de o clădire impozantă, a băgat bani cu nemiluita de la buget pentru înălțarea ei. În societatea civilă s-au auzit aceleași gemete îndurerate: din banii alocați acestei construcții grandomane s-ar fi putut construi școli și spitale.

Nu. Era exclus și este în continuare. Nu cu actuala mentalitate a clasei politice, care nu va dispărea peste noapte. Nu cu un electorat care umple 185 de autocare, plecate din Voluntari, pentru a vizita Moaștele Sfintei Parascheva. Nu cu primarul unei capitale care invită locuitorii să admire „cinstitul brîu al Maicii Domnului” cel „grabnic ajutător pentru sănătate, depășirea greutăților, liniște și pace sufletească”, în timp ce la Londra, primarul de acolo a început demersurile pentru ca centrul să treacă pe energie regenerabilă pînă la finalul lui 2018.

Dar cum Coaliția pentru Familie a promis că nu va renunța la o luptă care acum e iremediabil pierdută, data viitoare cînd îi va trece prin cap s-o pună de un alt referendum, să renunțe înțelept în ceasul al doisprezecelea, rugînd politicienii ca banii – ce, de astă dată, ar fi clar inutil cheltuiți – să fie dați, cu mult mai mult folos, la Catedrala Mîntuirii Neamului și să terminăm naibii odată cu ea!

Poate, astfel, ne vom mîntui și noi măcar de prostie.

Foto: Adevarul.ro

Mai multe