Este viața nedreaptă?
Cînd lucrurile nu ne merg bine, cînd planurile ne sînt date peste cap sau cînd ni se pare că nu primim ceea ce merităm, avem tendința să răbufnim în acel „Viața e nedreaptă”, oblojindu-ne nereușitele într-o tiradă de autovictimizare. Ce se întîmplă cînd devenim dependenți de autocompătimire?
Autocompătimirea, ca urmare a sentimentului acut că am fost nedreptățiți, este o strategie de a face față neputinței sau vinovăției. Ambele emoții sînt resimțite extrem de dureros și ne sînt familiare tuturor. Toți spunem, la un moment dat, că viața e nedreaptă cînd ne confruntăm cu lipsa de corectitudine a celorlalți, cu toții ne așteptăm să ni se facă dreptate și avem, mai mult sau mai puțin o predilecție pentru a ne plînge de milă. Pe de o parte, e un mecanism de apărare la îndemînă. Sabia acuzării nu va tăia capul plecat al unei persoane care a suferit deja atît de mult. Treptat, această strategie devine un stil de reacție și, în ultimă instanță, de viață. Dintr-o atitudine menită să ne scape de blamul celorlalți și să ne cîștige aliați, victimizarea devine un tipar de gîndire disfuncțională la nivel individual, dar și social.
Există, din nefericire, situații traumatice de neimaginat, cu victime total neputincioase și abuzatori de o cruzime incredibilă. Dar majoritatea situațiilor în care ne regăsim nu se încadrează în această categorie. Mult mai mărunte, dar și mai frecvente sînt situațiile în care ne percepem victime, deși sîntem în egală măsură cei care primesc loviturile, dar le și provoacă. Iar după ce lovim spunem, ca un soi de justificare: „Ai văzut cît am fost de lovit și de atacat?”
Indiferent dacă adăugăm o nuanță revendicativă acestei atitudini sau pur și simplu ne plîngem deznădăjduiți de nedreptatea lumii și a oamenilor din ea, tema dreptății în relație cu ceea ce am suferit are o eroare majoră. Operăm cu ideea că dreptatea în relațiile cu ceilalți e o ecuație matematică perfect definită. În realitate, legea psihologică care subminează tocmai fundamentele acestui tip de mentalitate este că suferința subiectivă resimțită e mereu mai mare decît impactul sau rana privită „obiectiv” din afară. Dacă eu îți spun ceva care te rănește, felul în care receptezi jignirea aceasta, felul cum suferi înăuntru e trăit cu un ecou afectiv mai puternic decît ceea ce pot realiza eu că ți-am produs. Drept urmare, reacția ta va fi pe măsura a ceea ce ai simțit în interior. Dacă vreau să mi se facă dreptate pe măsura a ceea ce am suferit, voi provoca celuilalt o rană care mie mi se pare la același nivel, dar celuilalt i se va părea disproporționată față de ceea ce admite sau conștientizează că a făcut. Și astfel se formează o spirală descendentă a răzbunării, care nu se termină niciodată. Încercînd să egalăm scorurile, provocăm întotdeauna mai multă suferință.
La nivel social, mentalitatea de victimă care caută să fie îndreptățită se transformă treptat în anticipația că ceilalți ne vor face rău. Societatea românească suferă masiv de ceea ce putem numi „atribuțiuni ostile”. Înțelepciunea populară ne spune că „oamenii sînt răi, vor să te înșele, așa că trebuie să ai grijă”. Pornind de la premisa că celălalt e rău intenționat e foarte greu să te îndrepți spre zona de empatie și înțelegere.
Un alt pericol al mentalității de victimă adoptată repetat și voluntar este că ne transformă în oameni care suferă de neajutorare învățată – acel tip de gîndire care ne convinge pe noi înșine că nu putem face mare lucru. „Beneficiul” pe care îl avem din această atitudine este că ne scapă de sentimentul de vinovăție că am fi putut face ceva. Dar, deși presiunea cedează pentru o perioadă, prețul pe care îl plătim este prea mare. Cînd ne simțim victime acoperim, de fapt, în interiorul nostru, acele găuri la care am fi putut lucra, dar nu am făcut-o niciodată. Acele neîmpliniri la care nici nu vrem să ne gîndim, cu atît mai puțin să le recunoaștem și să depunem efort pentru a le remedia.
La nivel social, în România, această mentalitate se traduce prin neimplicare și inactivitate („Nu mă duc să votez, căci oricum nu se schimbă nimic”), dar și prin justificarea propriilor derapaje („Statul mă fură, așa că sînt îndreptățit să nu respect legile”). Astfel, ne lipsim tocmai de forța motivațională care ne-ar putea scoate la liman.
E cumplit de greu să ieși din această stare. E un proces în care trebuie să te reîntorci spre tine, spre partea cu care ai contribuit tu la tot ce s-a întîmplat și să lucrezi în direcția aspectelor asupra cărora ai tu controlul. Chiar primul pas, acela de a identifica domeniile asupra cărora ai controlul, este unul care necesită efortul de a demonta măcar puțin din propriile bariere defensive. Poate că nu poți schimba legile justiției, dar, în loc să te lași cuprins de amorțeală, poți fi un bun vecin, poți să te întorci și să iei hîrtia pe care ai aruncat-o pe lîngă coșul de gunoi sau poți oferi voluntar din timpul tău pentru o cauză în care crezi.
Pornind de aici poți să începi să schimbi cîte puțin din bucățica ta de Românie. E greu, pentru că asta presupune să lași jos acel bagaj imens pe care, deși îl porți obosit și încovoiat de ani de zile, mintea ta a fost obișnuită să-l confunde cu o ancoră și o busolă. Calea spre vindecare trece prin locul în care realizezi cît pierzi din viață cu tînguiala și te orientezi imediat spre găsirea unei alte ancore: una sănătoasă și reală care vizează resursele tale, cum te poți restructura, care e partea stabilă pe care poți construi. E un proces anevoios care vindecă și împuternicește.
a consemnat Stela GIURGEANU