Eseu

27 mai 2011   Dileme on-line

Recitind o parte din eseurile lui Al. Paleologu, am fost frapat de o particularitate a lor care înainte îmi scăpase. Şi anume, de pre-selecţia operată de autor în cîmpul atît de larg al opţiunilor şi temelor sale.

În mod obişnuit (iată un început eseistic), se consideră că eseistul este un spirit sclipitor-paradoxal ce răstoarnă tabla de valori a unei epoci şi spulberă adevărul axiologic printr-un demers de cea mai bună calitate sofistică. Nu va cantona în sfera evidenţelor şi nu-şi va scrie pagina în virtutea ideii că Shakespeare e Shakespeare sau că Balzac este Balzac. El ar trebui, nu-i aşa?, să arunce în aer aceste evidenţe, punînd o dinamită la baza lor, ori măcar să le fisureze, ori, în cel mai rău caz, să le ocolească. Scopul lui ar fi destrămarea „adevărului” (cu ghilimele din start relativizante) şi extragerea unor adevăruri scoase la lumina curiozităţii şi înţelegerii publice. Eseistul ar fi să fie anti-canonicul prin definiţie.

Notaţiile lui sînt personale, observaţiile, surprinzătoare, libertatea de mişcare, totală. E bizar să construieşti un paradox pentru a ajunge la concluzia că Shakespeare e Shakespeare.

Şi totuşi, exact acest lucru îl face Paleologu, pe toată întinderea eseurilor sale. El nu întoarce niciodată piramida culturii cu vîrful în jos şi cu baza-n sus pentru a se plimba „liber” pe suprafaţa vastă a autorilor de toată mîna. Nu caută să diminueze prestigiul clasicilor şi nu are acea meschină satisfacţie a unui comentator convins că l-a „prins” cu ceva compromiţător pe un mare creator. Că Paleologu nu e un populist în sfera artistică am înţeles de la bun început; dar că el se pune, de fiecare dată, într-un acord intim şi profund cu artiştii de mult intraţi în canon (şi bătătoriţi de generaţii şi generaţii de receptori), iată ceva ce abia acum, la o nouă lectură, mi-a sărit în ochi.

De la Caragiale la Eminescu, de la Sadoveanu la Iorga, de la Balzac la Proust: pe o asemenea claviatură elitistă, cum vor alerga degetele fine ale eseistului? Ce va pune el în discuţie şi ce anume va răsturna? În Bunul-simţ ca paradox, Al. Paleologu ne-o spune în clar: „Adevăraţii iconoclaşti atacă nu valorile consacrate ale artei, ci ale moralei, instituţiile, prestigiile încremenite. Sînt răsturnători de idoli, deschizători de drum. Şi în artă, ei atacă nu marile opere, ci receptarea lor convenţională, habitusurile gustului, mimica academică”. Şi puţin mai înainte: „Iconoclaştii, marii, adevăraţii iconoclaşti, «revoltaţii» camusieni nu contestă, de obicei, valorile consacrate ale artei şi poeziei. Ei nu susţin că Goethe sau Hugo sau Shakespeare n-aveau talent; cei care susţin asemenea teze nu sînt, în fond, decît nişte imbecili (atenţie, vezi Stendhal: «le plat Goethe»; Claudel: «cet âne solennel de Goethe»; Camus: «Goethe, faux grand homme»).”.

Îmi pare edificatoare paranteza îngrijorată a autorului, dar edificatoare nu pentru ceea ce credem îndeobşte că ar fi eseistica, ci pentru efortul lui Paleologu de a o ilustra, din interior. Căci ţinta lui de atac nu este valoarea acreditată şi clasicizată, ci clişeul care, în urma rulajului ei socio-cultural, se constituie, se perpetuează şi devine sufocant.
Contestatarii marilor valori i se par nişte imbecili; dar, atenţie!, nu şi cei ce reprezintă ei înşişi nişte valori. Un mare scriitor negînd un alt mare scriitor e ceva ce poate fi înţeles. Subiectivitatea lui artistă îl eliberează de orice obligaţie de obiectivitate. Dar un veleitar care s-ar încumeta la o atare trebuşoară ar suporta imediat consecinţele: eseistul nostru va lăsa atunci iconoclasmele deoparte şi se va arăta „intolerant”: mai exact, într-un mod just, casant.

Şi fiindcă Shakespeare rămîne întotdeauna Shakespeare pentru două categorii de receptori (pentru specialiştii în literatură şi pentru publicul larg educat, în timp, de către ei), eseistul va căuta să împrospăteze criteriile receptării. Să ne cureţe calea de acces către universul Operei. Şi, da, acum majuscula devine obligatorie, ca şi în critica lui Lucian Raicu. Nu mai e vorba de emfază critică, de retorică didactică, de academism osificat. E vorba de ceea ce dă substanţă, deopotrivă, realităţii culturale şi reflecţiei oricît de libere asupra ei.

Astfel că Paleologu sare, eseistic, din pisc în pisc, derulînd o complicată şi paradoxală speculaţie pentru a reconfirma evidenţa. Aşa îşi şi începe eseul intitulat Balzac: „Ceea ce lumea, în genere, pricepe cel mai greu e tocmai evidenţa”. Departe de a rupe cu lumea diagnosticată, în stilul geniilor neînţelese şi al revoluţionarilor de profesie, eseistul va căuta s-o educe. Dar nu, evident, dintr-o postură catedratică, de la o înălţime a cunoaşterii absolute revărsată, în debit egal-profesoral, spre capetele plecate ale învăţăceilor...
 
Paleologu te ia de braţ şi te plimbă prin grădinile culturii, oferindu-ţi aici un citat, acolo o observaţie, dincolo o asociere: în interpretări mereu originale prin care vedem cum se topesc unul în altul bunul gust şi bunul simţ.

 

Mai multe