Eroarea lui Malraux

21 ianuarie 2017   Dileme on-line

Îmi zace în bibliotecă, grea atît în sens fizic, cît şi metafizic, Critica raţiunii pure a lui Immanuel Kant. Imediat lîngă ea, e şi sursa pentru care suport mai uşor mustrarea amînării lecturării ei sistematice: volumul de trei ori mai mic, parcurs în liceu, al Prolegomenelor filozofului german. Satisfacţia senzaţiei că am înţeles argumentaţia din Prolegomene amortizează din culpa de a nu mai citi şi Criticile.

Peste ceva timp, istoria s-a repetat. De această dată este vorba de istoricul francez Alain Besançon. Pe post de Critică este volumul său Originile intelectuale ale leninismului,” iar ca Prolegomene a ajuns Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „Şoah”-ului. Chiar dacă e mai recentă, ultima, mai subţire şi mai asertivă, o ecranează pe prima, mai academică şi mai argumentativă. E adevărat că statutul pe care cei doi autori l-au dat cărţilor mai mici în raport cu cele mai mari diferă, dar eu mă refer aici strict la felul în care s-au aşezat ele în biblioteca personală.

Dar cu toate că stă în umbra cărţii-surori mai mari şi mai serioase, Nenorocirea secolului... are o limpezime a ei în privinţa multor idei legate de cele două ideologii deviante care au marcat secolul XX, nazismul şi comunismul. Remarcabilă este demantelarea pretenţiei amîndurora de a proveni dintr-un filon cursiv de gîndire care izvorăşte din antichitatea greacă. Sau argumentul că ideologia prosteşte – în cuvintele lui Besançon, „nu poţi rămîne inteligent sub imperiul ideologiei”. Rămîne memorabilă prin claritate și concizie amendarea de către istoricul francez a celor ce vorbesc de „a treia cale”. Și mă rog, spune el, a doua cale care e? Poate fi doctrina deviantă, artificială, a socialismului-comunist a doua cale?! Doar în terminologia comunistă se vorbește de antinomia comunism-capitalism; de fapt există doar societatea neafectată de anomalii ideologice și aceste anomalii, care nu pot fi însă „căi”. La fel de clară este și intervenția pe tema definirii genocidului. Masacrele au existat mereu, „încă din clipa în care oamenii au fost destul de numeroşi ca să se bată”. Dar există o distincţie între masacrul rezultat din legile războiului antic sau medieval şi cel rezultat din calculul rece al ideologiei care „caută să îşi impună concepţia sa despre bine”. Abia acest ultim masacru este și un genocid.

În Nenorocirea secolului... sînt explicaţii, interpretări şi problematizări pentru multe fenomene şi evenimente, cum ar fi ofensiva din Ardeni, prin care Hitler ar fi dorit să pedepsească poporul german şi să îl dea pe mîna sovieticilor mai degrabă decît pe cea a americanilor; diferenţa dintre lagărele ruseşti şi cele ale comunismului asiatic (spre deosebire de cele din Gulag, deşi groaznice, din cele asiatice nu ieşi decît fie mort, fie reeducat, tertium non datur); ce a însemnat şi cum anume a funcţionat tactica salamului, prin care în ţările ocupate de Armata Roşie opoziţia politică a fost măcinată felie cu felie. Există în cartea care a ajuns la a treia ediţie în româneşte un paragraf excelent despre lumea după Himmler (e citat volumul lui Heinrich Himmler – Discours secrets, Gallimard, Paris, 1978). Astfel, structura lumii după liderul batalioanelor SS este concentrică. La periferie (cercul 7) sînt evreii, care în concepţia deviantă a ideologiei naziste sînt eradicabili. Urmează apoi bolnavii incurabili şi persoanele cu handicap, şi ei eradicabili, apoi, în ordine, slavii (diminuabili cu 30 de milioane, cercul 5), francezii, italienii (tolerabili, dar cu rezerve, cercul 4), britanicii (tolerabili, dar sub o monitorizare mai laxă, fiind tot din rasa albă – cercul 3), scandinavii, olandezii, flamanzii (care sînt deja asimilabili, cercul 2) şi în sfîrşit germanii arieni (rasa pură, primul cerc).

Una dintre cele mai interesante idei din cartea istoricului francez este natura mimetic-religioasă a celor două ideologii de supremaţie (de clasă sau de rasă) ale secolului XX. Aici îşi găsesc răspuns întrebări simple, atît de simple încît uneori nici nu ni le mai punem. De exemplu, de ce erau naziştii antisemiţi şi comuniştii anticreştini. Pe scurt, Besançon spune că ambele ideologii, comunistă și nazistă, sînt de fapt doctrine de uzurpare; ele vor să se substituie conținutului religios al celor două religii. Nefiind în stare însă să creeze alte cadre, doctrinele de uzurpare ajung să se muleze pe crevasele create încă de la începutul primului mileniu creștin de diferitele erezii gnostice sau creștine. Astfel, gnosticul Marcion, în secolul al II-lea, făcea distincţia între Dumnezeul creator al evreilor şi Dumnezeul salvator al creştinilor. Distincţia ajunge şi la Hegel, pentru care, explică Besançon, „pretenția evreilor de a fi un popor ales este intolerabilă”. Pe evrei i-a ales fie un Dumnezeu inferior, fie nu sînt adevăratul popor ales. Adevăratul popor ales sînt germanii, au decretat apoi naziștii, iar Hitler abordează radical problema: „nu e loc pentru două popoare alese”, i-ar fi spus el lui Rauschning (Besançon citează aici Hermann Rauschning – Hitler m’a dit, Cooperation, Paris, 1939). Și a urmat distrugerea sistematică și concentrică a lumii, pornind de la periferie.

La fel, comuniștii l-au prezentat și ei omenirii pe „adevăratul Mesia”, respectiv proletariatul, destinat și el să aducă pe pămînt armonia raiului. La fel ca în cazul poporului ales, nu pot exista doi Mesia; slujitorii unuia trebuiau îndepărtați de către slujitorii celuilalt. Ca și creștinismul (și spre deosebire de nazism și iudaism), comunismul nu rezervă mîntuirea unui singur popor (ales), el o aduce tuturor popoarelor. Dar și nazismul, și comunismul, subliniază Besançon, spre deosebire de abordarea creștină, iudaică sau religioasă în general, promit instaurarea împărăției Dumnezeului natural – în cazul nazismului – sau proletar-istoric – în cazul comunismului – în această lume, ci nu în transcendent.

Corolarul neașteptat al interpretării date de Besançon ideologiilor deviante ale secolului XX este că de fapt în secolul trecut am avut de a face cu o efervescență religioasă considerabilă. Sub niște măști doctrinare precare, purtătorii acestor ideologii au reluat de fapt vechi preocupări și argumente religioase. Poate că au avut mai mult succes față de încercările din primul mileniu, dar pînă la urmă soarta lor a fost aceeași de fiecare dată. André Malraux a avut dreptate, numai că a greșit secolul. Secolul XX (ci nu XXI) a fost religios – sau nu a fost deloc.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.

Foto: wikimedia commons, reuniune creștină în Germania nazistă, 1933. 

Mai multe