Emigrarea ideatică
Am citit cu uimire un argument de justificare a dezinteresului față de dezbaterea iscată de reclama în care apare Mihai Șora. Nu spun că toată lumea ar trebui să fie interesată. Dimpotrivă, și mie mi se pare că dezinteresul e mai decent acum, după multitudinea de exagerări înregistrate și de o parte, și de alta, dar mai ales dinspre banca acuzării. Dar argumentul invocat bate într-o direcție total neașteptată.
E anunțat ca fiind din categoria principiilor. Autorul lui spune pe scurt că nu e interesat de discuțiile ”provinciale” despre comunism. El vrea să se emancipeze de sub temele secundare ale trecutului, care, spune el, ne țin în loc, ne împiedică să progresăm chiar și la 30 de ani de cînd le-a sunat ceasul. Preferă în schimb racordarea la subiectele și dezbaterile occidentale, integrarea în tematicile europene. Preferă, a spus, să discute mai degrabă despre rolul tehnologiei în lumea viitorului decît despre trecutul comunist.
Ca o paranteză, este vorba de un autor căruia de multe ori îi admir luările de poziție clare și mai ales oneste, fără rabat față de moda gîndirii (citiți-o ca o calchiere după „poliția gîndirii”). Și de această dată, i-am luat în serios argumentul și i-l respect. Dar consider că e greșit, din două considerente.
Unul e formal, valabil adică în general. Ca să înțelegi ceva, trebuie să cunoști contextul. Pînă la urmă, istoria e un termen stîngaci pentru context, în sensul că folosirea lui poate trimite gîndul la ceva mort și îngropat, cînd de fapt el e mai degrabă potrivit pentru a descrie mediul în care se petrece prezentul. Să dau un exemplu care îmi e la îndemînă. Citesc acum cartea lui Michael Neiberg despre conferința de la Potsdam de după cel de-al doilea război mondial. E o carte haioasă, cu multă atmosferă - poate voi reuși să menționez în altă parte cîteva pasaje care mi-au atras atenția. Truman tocmai preluase președinția de la defunctul Roosevelt, care-l ținuse într-o beznă diplomatică totală, deși îi fusese ditamai vicepreședintele. Nu știa bietul Truman mai nimic despre ce făcuse și se angajase predecesorul său la Ialta și Teheran, despre proiectul Manhattan al bombei nucleare, despre tacticile şi pretenţiile sovieticilor. Dar trebuia să meargă în Europa ca să stabilească noile direcții postbelice. Să îl înfrunte pe Stalin și să estimeze impactul fluxului sovietic în Europa. Și ce a făcut Truman și compania în această situație? S-au pus cu burta pe carte, au citit și s-au documentat, au vorbit ore și zile în șir cu specialiști în Rusia și bolșevism. Au trecut la context, au încercat să descifreze mecanismele din spatele pozițiilor sovietice, dar și britanice. Nu puteau face altfel. Iată ceea ce aș numi o afirmare imperativă a trecutului în vederea luării unor decizii optime sau a găsirii unei interpretări solide. Revenind la cazul nostru, tocmai contextul explică multe. De pildă, eu suspectez că însăși vehemența atacului poate fi explicată prin referința la comunism și la clivajele lăsate de acesta în societate, chiar dacă deja au apărut noi generații. Dar după cum am sugerat, nu mi-am propus aici să intru în resorturile particulare ale cazului.
Știu clișeul că e bine să ne cunoaștem trecutul ca să evităm repetarea greșelilor în prezent. Nu am intenționat să-l ilustrez prin exemplul de mai sus. Din contră. Într-adevăr, cunoașterea de dragul cunoașterii nu te ferește de nimic. Dacă știi ceva din istorie pe care nu îl poți lega de prezent înseamnă că te-ai obosit (aproape) degeaba. Dar nu e cazul acum, cu discuția despre comunism care, zice-se, ar trebui curmată. Și aici ajung la cel de-al doilea considerent.
Spune autorul că preferă conectarea la dezbaterile actuale ale occidentului în locul celei la discuțiile sterpe locale. Surpriză însă! Printre dezbaterile occidentale foarte actuale, aș spune chiar mereu actuale, sînt cele legate de autocrație, represiune și reacția la ele sau coabitarea cu ele. Comunismul poate face parte din acest gen de dezbateri. E ca și cum ideatic am emigra bucuroși în dezbaterile occidentale, ne-am afunda în ele și cînd să ieșim, ce să vezi? Ne întoarcem prin catacombe din nou în plină Românie, pentru că însuși traseul discuției occidentale ne-a adus aici! Aș spune că dimpotrivă, abia printr-o dezbatere inteligentă despre comunism am avea (de n-am fi avut-o!) o șansă de integrare în dezbaterile occidentale.
Dau și aici două exemple, zic eu, edificatoare. Cea mai recentă copertă a revistei Foreign Affairs (septembrie - octombrie 2019) are titlul Autocracy Now. Pe ea apar chipurile lui Duterte al Filipinelor, Orban al Ungariei, Xi al Chinei, Erdogan al Turciei și Putin al Rusiei. Iată deci ce teme îi preocupă pe occidentali: autocrațiile din prezent. Iar din revista online Tablet Magazine semnalez articolul lui Bernard-Henri Lévy despre intervenția militară a lui Erdogan în zona kurdă de la granița de est a Turciei. „Un Anschluss otoman”, l-a numit filozoful francez, care folosește termeni din aceeași gamă ca să descrie mișcarea ISIS: după el, extremismul islamic este o formă de fascism. O terminologie care iarăși spune multe despre natura dezbaterilor occidentale, dar și despre înclinația firească de a apela la experiențe familiare pentru a le circumscrie pe cele nou apărute.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.