„El espiritu de la colmena” - „Spiritul stupului”

1 octombrie 2013   Dileme on-line

Filmul „El espiritu de la colmena” („Spiritul stupului”, Spania 1973, regie Víctor Erice) rulează joi, 3 octombrie, de la orele 19, în sala de cinema a UNATC (subtitluri engleză), în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Irina Trocan și de Diana Voinea. Intrarea este liberă. 

În 2013 se împlinesc 40 de ani de la apariția filmului lui Victor Erice. Pe lîngă

(

, 1973), cineastul spaniol a mai realizat doar 2 filme de lungmetraj (

, 1983 și

) și două scurtmetraje – dintre care unul este

), inclus în omnibusul „Ten Minutes Older: The Trumpet” (2002), dar cu toate că este departe de a fi prolific, Erice rămîne și astăzi un regizor cu un stil aparte. Compararea acestuia cu cineaști precum Abbas Kiarostami, Hou Hsiao-hsien sau Terrence Malick este un semn că simplitatea poveștilor spaniolului ascunde o bogăție rezonantă de înțelesuri, filmele sale fiind adevărate poeme vizuale.

Victor Erice  avea 33 de ani cînd a realizat

și, după cum povestește într-un interviu, a ajuns să-l facă printr-o întîmplare. Entuziasmat să realizeze în sfîrșit primul lungmetraj, acesta acceptă propunerea de a realiza un film despre Frankenstein, chiar dacă e comercial. După ce începe să scrie scenariul pentru viitorul horror, producția se oprește din cauza epuizării bugetului, insuficient pentru decoruri complicate și actori celebri. În schimb, propune realizarea unei variante spaniole a filmului american – adică cu un buget modest, fără nimic extravagant de scump, filmat în patru săptămîni. Propunerea îi este acceptată și Erice se vede în fața unei dileme. Nu știe ce să scoată din povestea filmului, dar se lasă influențat de o fotografie pe care o avea pe birou, în care monstrul și copilul sunt împreună - are inspirația că tot ce îi trebuie se află în acea poză. 

Erice a apelat la experiențele personale – fiind el însuși fan în copilărie al lui Frankenstein –, dar realizează că o fetiță ar funcționa mai bine ca personaj principal. Povestea filmului este simplă: după ce vede

(SUA 1931, regie James Whale) la cinematograful din sat,  Ana – fetița de 7 ani jucată de Ana Torrent -, se întreabă de ce monstrul a omorît copilul în film și de ce este și el omorît apoi. Isabel, sora ei mai mare, îi spune că monstrul nu moare niciodată, ci că trăiește ca spirit care poate fi mereu chemat. În plus, acesta trăiește în clădirea părăsită de pe cîmpul din apropierea casei Anei, pe care fetița începe să o viziteze din ce în ce mai des. 

Se poate observa în „El espiritu de la colmena”, încă din secvența de început (fuga copiilor după mașina care aduce filmul în sat), o nostalgie după perioada timpurie a cinemaului. Povestea cartierului sau a satului paralizate în ziua venirii și proiecției unui film îi este cunoscută oricărui regizor influențat de mic de vraja imaginilor. Vorbind despre timpul petrecut cu pictorul Antonio Lopez Garcia, pe care l-a filmat în

, Erice își amintește că a rămas marcat de replica pictorului care spunea că cinemaul, spre deosebire de pictură, s-a născut într-o perioadă în care omul era deja bătrîn. În

(a cărui acțiune e plasată în 1940) pare că întreg publicul din sat este la fel de tînăr precum cinemaul de atunci; o dovadă în plus e scena în care Teresa, mama Anei, privește trenul intrînd în gara din sat, cu aceeași fascinație cu care camera fraților Lumière înregistra sosirea trenului în gara din La Ciotat.

La alt nivel,

vorbește despre descoperirea lumii prin intermediul filmelor. Ana se întîlnește pentru prima dată cu moartea. Pentru ea, aflată la vîrsta la care mai este nevoie de un singur pas care să o ducă de la percepții dispersate la maturitate, evenimentul decisiv este proiecția filmului lui James Whale. Captivată imediat de monstru și de interacțiunea acestuia cu un copil la fel de mic ca și ea, Ana începe să vadă lumea mai sumbru. Pentru adulți, scena în care monstrul omoară copilul nu este decît o secvență tipică filmelor horror americane. Iar asta pentru că în

, copilăria apare ca un univers în care umbrele și cele mai mici sunete creează o constelație senzorială care cel mai acut se simte la această vîrstă. Mai precis, pe măsură ce creștem, conștiința de sine se dezvoltă în detrimentul percepțiilor. Erice, care știe că nu vom fi niciodată mai înțelepți decît în copilărie, refuză domnia conștiinței – și totodată realizarea unui film narativ, în favoarea unui film senzorial în care suntem ghidați la nivel emoțional, prin impactul imaginilor.

Trecerea de la copilărie la maturitate se pregătește și la școală, la ora de biologie, unde copiii învață cum funcționează corpul uman cu ajutorul unui manechin pe care trebuie să-l întregească cu părțile corpului. Nu întîmplător, Ana este cea care adaugă la enumerație ochii, pentru că învăță să vadă altfel. Spre deosebire de Isabel, pentru care sunt naturale, Anei îi lipsesc simțul cruzimii și sadismul. Singură în cameră, Isabel aproape că strangulează o pisică, și apoi se preface inertă în fața Anei, provocîndu-i surorii mai mici o nouă întâîlnire cu moartea. De aici, mai e un singur pas pînă la apropierea de un soldat dezertor care s-a  refugiat în casa părăsită de pe cîmp, cea în care Isabel o convinsese că se găsesc spirite. 

În

, Guillermo del Toro a încercat și el – la 30 de ani depărtare față de Erice –, să exploreze aceleași lucruri: consecințele dictaturii lui Franco asupra Spaniei, puterea imaginației copiilor și apariția fantasticului în cinema. Spre deosebire de del Toro, însă, lui Erice i-a fost mai greu să atingă toate punctele de mai sus, în situația în care, în anii ’70, adică în plin regim francoist, ilustrarea vieții părinților Anei contemporană victoriei dictatorului din 1940 era încă periculoasă. Tatăl Anei, Fernando – un bărbat misterios care scrie un tratat despre albine -, și mama acesteia, Teresa – care încă îi scrie unei vechi iubiri plecate acum în război -, trăiesc separați fără să știm de ce, dar răceala acestora și distanța dintre ei sunt o alegorie a dezintegrării emoționale a Spaniei în urma victoriei fasciștilor. Nu întîmplător, familia nu este niciodată văzută într-un singur cadru. Stupul organizat, cu albinele dansînd într-un zbor inconștient, este sugestiv pentru viața spaniolilor de după războiul de secesiune, dar și pentru viața melancolică și irosită a adulților. Pentru Ana, însă, albinele și stupul sunt fantasme în care se va pierde în încercarea de a le cunoaște.

Împreună cu operatorul Luis Cuadrado, Victor Erice colorează interioarele cu culoarea mierii, în timp ce exterioarele sunt de cele mai multe ori întunecate. Deși Erice nu poate fi acuzat de calofilie, compozițiile cadrelor par inspirate de pictura lui Vermeer. Victor Erice folosește cu un scop estetic precis anumite elemente: spațiile ample și goale sau interiorul casei în care locuiește familia, unde se observă structuri specifice stupului, precum ferestrele hexagonale; și, la nivel non-vizual, dialogul restrîns și structura narativă liberă. Doar că aceleași elemente care pictează viața interioară a unui personaj care nu are încă limbajul necesar pentru a se exprima sunt și un filtru împotriva cenzurii: pentru a se feri de regimul fascist, metaforele vizuale sunt singurul mod prin care filmele puteau critica subtil sistemul. 

El espiritu de la colmena (Spiritul stupului)

Spania 1973

regie Víctor Erice

scenariu Víctor Erice, Ángel Fernández Santos, Francisco J. Querejeta

imagine Luis Cuadraro

montaj Pablo G. del Amo

distribuție Ana Torrent, Isabel Telleria, Fernando Fernán Gomez, Teresa Gimpera

Mai multe