È stato il figlio
În ziua de azi, cînd zeci de site-uri Internet şi sute de firme doresc să-ţi fure cîteva minute din viaţă, unul dintre principalele mele criterii de evaluare a unui film este dacă a meritat să consum o oră şi jumătate din timpul meu ca să-l văd. Al doilea criteriu e şi mai drastic: dacă îmi mai amintesc vreo scenă din film la o lună după ce l-am văzut. Cum am văzut È stato il figlio foarte recent, mă voi rezuma la primul.
È stato il figlio este la limita între timp pierdut şi «de văzut dacă îţi iese în cale» (cazul meu). Povestea, în esenţă un fapt divers tragic, e relativ simplă şi are meritul de a fi clară (după primele cîteva minute). În Palermo-ul anilor ’70, Nicola Ciraulo îşi hrăneşte familia din recuperarea de metale de pe vapoare dezmembrate. În urma unui accident tragic, Nicola se trezeşte cu o sumă mare de bani drept despăgubire, iar viaţa lui intră într-o spirală infernală, însă previzibilă pentru spectator. Filmul este salvat de o înşiruire de scene tipice unui microcosm de familie siciliană, în care tatăl – un mare nevrozat - terorizează întreaga familie, mama suferă şi tace, băiatul cel mare la fel, iar bunica (adevarată femeie în casă), după ce a petrecut întregul film în anonimat, rezolvă situaţia în cel mai pur stil mafiot. Unele scene – televizorul cu pureci, blocurile în care se ia apa - mi-au amintit de vremea lui Ceauşescu.
În film apar şi personaje relativ enigmatice, cum ar fi un bătrîn bărbos sprijinit într-o cîrjă şi un mic băiat îmbrăcat în albastru, ale căror semnificaţii mărturisesc că nu le-am înţeles, dar care măcar mi-au amintit de «Călăuza» lui Tarkovski. Tot la capitolul curiozităţi, am remarcat un cămătar cu două fețe (la propriu), care mă aşteptam să devină violent de la un moment la altul, dar care dispare din film ca şi cum n-ar fi existat.
Şi pentru că orice cronică serioasă are nevoie de nişte referinţe la filme din trecut, È stato il figlio mi-a reamintit, ca atmosferă şi imagini, de două dintre capodoperele anilor 1920: “Der letzte Mann” de Friedrich Wilhelm Murnau şi “Das Cabinet des Dr. Caligari” de Robert Wiene – ambele de văzut neapărat, chiar dacă nu vorbiţi limba germană (oricum sînt filme mute). De altfel, cred că È stato il figlio ar fi avut un impact mult mai puternic (şi probabil vînzări mai mici) dacă ar fi fost filmat în alb-negru.
În concluzie: merită văzut dacă vă e dor de Italia anilor ’70. Plusuri: cîteva scene bine interpretate, şi mai multe bine filmate (întîlnirile cu cămătarul Pino, binecuvîntarea pe care o dă preotul unui Mercedes, accesele de furie ale personajului principal Nicola Ciraulo). Minusuri: scenariu previzibil, prea multe personaje care apar şi dispar fără rost.
Daniel Necşa este şef de unitate la Comisia Europeană, fost jurnalist la revistele NU şi Expres şi producător de ştiri la PRO TV şi TVR. A tradus Schopenhauer şi anii sălbatici ai filozofiei (Humanitas, 1998).
Filmul È stato il figlio (A fost fiul) va putea fi vizionat duminică, 11 mai 2014, la ora 19:00, la cinema Studio, în cadrul Festivalului Filmului European, organizat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu Reprezentanţa Comisiei Europene în România, sub egida EUNIC.
Cea de-a XVIII-a ediție a Festivalului se desfășoară în București (9 - 15 mai) și Tîrgu-Mureș (16 - 18 mai)