Dușmanul de serviciu

● Heda Margolius Kovály, Sub o stea crudă. O viață în Praga, 1941-1968, Editura Meteor, București, 2015.

Cu părinții gazați de naziști și soțul spînzurat de comuniști, Heda Margolius Kovály este poate omul care a cunoscut cel mai îndeaproape hidoșenia totalitarismelor secolului XX. Ar fi fost suficient pentru ca din această experiență să rezulte o carte de memorii impresionantă. Dar ea nu numai că a redat, uneori cu simplitate dezarmantă, încercările limită la care a fost supusă, dar a și încercat să înțeleagă de ce oamenii s-au putut purta astfel.

De memoriile Hedei Margolius Kovály am aflat din cartea Postwar a lui Tony Judt. Istoricul britanic s-a referit la ele cînd a vrut să ilustreze ostilitatea cu care evreii au fost întîmpinați chiar și după ce au reușit să scape vii din lagărele de exterminare naziste. Heda Margolius Kovály era un exemplu; după trei ani în ghetoul de la Łódź, e dusă cu familia la Auschwitz. Aici părinții îi sînt omorîți, iar ea pusă la muncă forțată. În urma înaintării frontului germano – sovietic spre vestul Europei, pe cînd era mutată de la un lagăr la altul, scapă de sub escortă pe undeva prin Polonia. Ajunge în orașul natal, Praga, unde îi găsește pe prietenii și cunoscuții ei sub teroarea Gestapoului. De frică, nimeni n-o primește timp de cîteva zile. Abia într-un tîrziu capătă adăpost de la cineva din Rezistență. După ce se termină războiul – ”ca și cum ai ieși cu trenul din tunel la lumina splendidă a soarelui ca să nu vezi în jur decît un tărîm pustiu, acoperit de buruieni, de pietre și de un morman de gunoaie” – se duce la fosta casă de vacanță a părinților, acum ocupată de o familie de cehi. Cînd o vede, noul ”proprietar” își pune mînile în cap: ”Asta ne mai trebuia!”

După război, comuniștii cehi au obținut cele mai bune rezultate la urne din toată Europa. Nu în alegeri furate, ca în România sau Polonia, ci în alegeri considerate corecte. A concurat aici tradiția politică interbelică a țării, din care comuniștii au făcut oficial parte. Dar Heda Margolius Kovály a adus și alte argumente. Și aici mi se pare că ea adaugă o valoare suplimentară memoriilor. Își pune și problema provenienței fascinației cehe pentru comunism, la modul direct, personal, ci nu prin prisma explicațiilor academice despre nivelul ridicat de industrializare și proletarizare a țării.

Mai exact, ea observă natura umană predispusă la înșelarea aproapelui, la lăcomia materială, la urmărirea profitului chiar și pe seama nedreptățirii și suferinței celuilalt. Așa își explică amploarea colaboraționismului cu ocupantul german. După război însă, colaboraționiștii au încercat să își conserve pozițiile și achizițiile, unele dintre ele dobîndite pe seama evreilor. Din milionul de locuitori ai Pragăi anului 1939, aproximativ o zecime erau evrei. În 1945, doar o zecime dintre ei au supraviețuit, făcînd acum parte din mulțimea de ”reproșuri vii pentru colaboraționiști”. O situație totuși “mai bună“ decît cea a evreilor din Viena, unde din cei 189.000 de evrei din oraș din 1938, rămăseseră în 1945 mai puțin de 1.000. Bunurile acestor evrei, trecute și prin mîinile naziștilor, nu erau acum returnate de bunăvoie – dacă se mai găsea cine să le solicite.

Priveliștea unei naturi umane decăzute i-a împins pe unii către comunism, care se prezenta ca o doctrină dezinteresată de posesie și averi și care promitea egalitatea tuturor. Chiar și colaboraționiștii puteau vedea aici – in mod eronat, desigur, după cum vor putea constata în curînd, odată cu naționalizarea – o oportunitate de înghețare a status quo-ului. Era vorba de restaurarea omului, nu de un partid politic. Un crez care susținea că-i în stare să-i ofere lumii posibilitatea de ieși din mlaștina care a dus la nazism și Auschwitz. Așa izvorăște pentru Heda Margolius Kovály perioada comunistă din cea nazistă și de aceea atît de mulți cehi (40%) au votat pentru comuniști. Perversiunea apropierii celor două totalitarisme a fost ilustrată chiar de cazul personal. Spune că efectul lagărelor de exterminare a fost că a realizat că proprietatea privată nu e așa de importantă. Cînd scapi dintr-un asemenea loc, privești altfel bunurile lumești. De aceea, afirmă ea, nu a făcut cerere de restituire a proprietăților familiei. Al doilea efect: s-a văzut cum libertatea a putut fi confiscată de naziști, aleatoriu, total, fără discuții. Dacă a apărut o doctrină care promite un viitor luminos pentru omenire cu prețul renunțării temporare la libertate și libertăți, atunci supraviețuitorul de la Auschwitz poate fi unul care să și-o asume.

Heda Margolius Kovály devine comunistă și se și căsătorește cu un membru marcant al aparatului guvernamental, prietenul ei din copilărie, ai cărui părinți muriseră de asemenea uciși la Auschwitz. Amîndoi cred că neajunsurile care încep să se facă simțite sînt temporare. Nu îi trezește nici lovitura de stat din februarie 1948, cînd comuniștii preiau puterea pe deplin în Cehoslovacia. Acceptă cenzura și explicațiile propagandei comuniste, care pornise să exerseze retorica războiului rece. Chiar și cînd, prin 1951, începe epurarea în partid, o formă de a-i pune la respect pe idealiștii care nu au înțeles că stalinismul e în esență opresiune, ei încă mai găsesc justificări noului sistem. Însă cînd e arestat și soțul ei, Rudolf Margolius, au realizat unde ajunseseră.

Și astfel, în plin stalinism, Heda Margolius Kovály repetă experința nazistă din urmă cu șapte – opt ani. Pe parcursul anului 1952, pînă la condamnarea și execuția lui Rudolf Margolius, acuzat în procesul înscenat al fostului număr doi în partid, Rudolf Slánský, oamenii îi închid iar ușa în nas și traversează strada cînd o văd. Acum însă, nu mai există Rezistența care să o susțină. Trebuie să reziste singură, cu handicapul suplimentar al dizgrației căderii din poziția socială pe care o avusese, și cu sarcina creșterii și educării copilului lor, Ivan. Din descrierea ei, reiese însă că o rezistență exista, însă una difuză, chiar dacă generalizată. Nu era rezistența contondentă din timpul nazismului, ci mai mult simpla presimțire a eșecului unei opțiuni politice și a unei culpabilizării colective care decurgea de aici. Dar era prea tîrziu.

Există o notă comună pentru fiecare dintre prigoanele pornite împotriva Hedei Margolius Kovály. Început ca un proces stalinist tipic de găsire și executare publică a unor țapi ispășitori ai eșecurilor sociale și economice din comunism, pe parcurs procesul Slánský virează, arată Judt în ”Postwar”, către o ipostaziere a urii lui Stalin față de evrei, ură declanșată din nou în ultimii ani ai existenței dictatorului, de data aceasta cu o virulență sporită. Astfel că în viața și în jurul Hedei Margolius Kovály, antisemitismul a făcut aceleași ravagii, o dată prin naziști și apoi și prin comuniști. Cînd a început procesul lui Slánský, Heda Margolius Kovály era internată în spital, epuizată de boli, stres și greutăți. Aude din nou, după aproape un an, vocea soțului ei, pentru că procesul Slánský s-a difuzat în direct la radioul cehoslovac. Ziarele erau pline de înfierări la adresa celor 14 acuzați din proces. ”Unsprezece nume erau urmate de observația: de origine evreiască. (...) Am auzit-o pe femeia din patul alăturat șoptindu-i vecinei ei: Parcă ar fi Der Stürmer!”, povestește ea. Der Stürmer a fost un săptămînal nazist, iar praghezii aveau un déjà vu. Exista și un antisemitism ceh, a scris Heda Margolius Kovály, dar de obicei el se declanșa instigat ”de sus”.

Pasajul privind receptarea procesului Slánský la Praga este unul dintre cele mai vii din aceste memorii. El ilustrează fidel dezorientarea extremă a societății, cu adolescentul care cere public pedeapsa capitală pentru tatăl implicat în proces, cu manipularea grosolană, pînă la isterie, a mass media și implicit a oamenilor de către comuniști, cu faliile create între oameni care se vor păstra în anii următori. Heda Margolius Kovály povestește cum, spre surprinderea ei, trauma proceselor înscenate era resimțită la scară socială chiar și la zece – cincisprezece ani de la evenimente și a fost un combustibil al mișcării de reformă care dus la Primăvara de la Praga. Tot așa, revoluția din 1956 din Ungaria a fost însoțită și stimulată de cererile de reabilitare a victimelor altui proces înscenat, al lui László Rajk.

Cartea Hedei Margolius Kovály pare să se ocupe mai mult de perioada comunistă decît de cea nazistă. Mai puțin de o cincime din carte e despre ceea ce s-a petrecut în viața ei în timpul nazismului. Dar dacă iei în considerare perioada acoperită, 1941 – 1968, rezultă că spațiul rememorărilor a fost distribuit echitabil, proporțional cu anii petrecuți sub fiecare regim. Echitabilă pînă la urmă e, pe tot parcursul cărții, și distribuirea paginilor între experiențele personale și empatia pentru efectele totalitarismului asupra oamenilor și societății, între firul narativ și cel cel interpretativ. Heda Margolius Kovály s-a străduit să înțeleagă ce i se întîmplă, cînd i se întîmpla și cînd rememora ce i se întîmplase, ceea ce arată o extraordinară deschidere către raționalizare și înțelegere. Ea nu are explicații de-a gata, sentințe deja pronunțate, precum au avut toți cei ce au chinuit-o. Ceea ce ilustrează marea, fundamentala diferență dintre ea și aceștia, dar și poate dintre memoriile ei și ale altor victime ale totalitarismelor secolului XX.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.