După taxa pe lăcomie, urmează și taxa pe prostie?
Viața ne face tot felul de suprize. La finalul anului trecut, am avut și eu parte de una. Am constatat că Papa Francisc și Doamna Viorica au aceleași preocupări. Adică ultimul discurs al anului asumat de către Papa Francisc a avut ca temă lăcomia, iar ultimul impozit inventat de către Doamna are același subiect. Este vorba despre așa-zisa „taxă pe lăcomie” inventată și aplicată asupra băncilor. Această suprapunere de preocupări ne-ar face, la prima vedere, să ne bucurăm. Am putea fi chiar mîndri că guvernul nostru a ajuns să pună în centrul preocupărilor sale un ideal moral atît de înalt cum este cel legat de combaterea lăcomiei. Lucrurile nu stau, însă, chiar așa. Este vorba doar despre o nefericită coincidență. Putem să stăm liniștiți, preocupările alor noștri sînt mult mai prozaice și țin doar de căutarea unor soluții din ce în ce mai ciudate pentru cîrpirea bugetului pentru anul viitor.
Este greu să scrii despre această taxă, pentru că are o urîțenie maximă în denumire, dar și în ceea ce este ea ca atare. Este, chiar prin denumirea sa, o mare minciună, deorece încearcă să ne facă să credem că inițiatorii săi se gîndesc la noi și din această cauză au pornit un război cu băncile. Pentru că despre asta este vorba, cei care nu știu multe despre economia liberă, pot fi mințiți foarte ușor. Evident că, populistă fiind, nu o poți critica fără a fi înjurat de către foarte mulți oameni. Pe de altă parte, nu o poți lăuda ca specialist care știe cît de absurdă este. Începem critica afirmînd că are un nivel mare de incompatibilitate cu economia de piață.
Dar, înainte de orice, să vedem ce este ROBOR? Vom spune cîteva lucruri despre piața interbancară și financiară, fără a intra în amănunte greu de înțeles. Denumirea sa în limba engleză este Romanian Interbank Offer Rate. Este rata medie a dobînzii pentru creditele în lei acordate pe piața interbancară. Cifra este determinată și urmărită de către BNR. Se calculează în fiecare zi ca o medie aritmetică a cotațiilor de rată a dobînzii pentru lei, pentru tranzacțiile dintre primele 10 cele mai mari bănci comerciale din România. Este rata dobînzii la care băncile comerciale se împrumută reciproc. Este un preț la care circulă banii între băncile comerciale din țară. Rata dobînzii la creditele pe care băncile le acordă populației și agenților economici este o altă cifră, dar care se stabilește în funcție de ROBOR, ca bază de plecare. Deci, mărimea ratei dobînzii la creditele către firme și populație depinde în mod direct de mărimea ROBOR. Costul contractelor de credit care se încheie între băncile comerciale și firme sau populație menționează o dobîndă compusă din ROBOR plus o marjă fixă a băncii care acordă creditul. Acest mod de calcul al dobînzii la banii care pleacă către economia reală este stabilit de către o directivă europeană căreia România i s-a conformat. Practic, prin acest mecanism de stabilire a dobînzilor către utilizatorii finali ai banilor se urmărește evitarea unor politici unilaterale și a unor comportamente atipice ale băncilor comerciale în piața financiară, mai ales ale băncilor comerciale foarte puternice. ROBOR este prețul banilor care rezultă din împrumuturile interbancare și nu se confundă cu dobînda de refinanțare sau cu dobînda la care BNR poate împrumuta, la rîndul său, băncile comerciale.
Acestea fiind spuse, trebuie să adăugăm că ROBOR este gestionat de către BNR și poate fi influențat de către banca noastră centrală, tocmai prin acest mecanism de lucru/creditare pe care îl are cu băncile comerciale. Însă într-o economie deschisă așa cum este economia noastră, cifra nu se află în întregime la mîna BNR. Ea mai poate fi influențată și de către rata inflației, mediul financiar și politic extern, politica fiscală și de îndatorare a guvernului, predictibilitatea sau lipsa de predictibilitate a mediului economic și politic intern, credibilitatea statului în raport cu organismele financiare internaționale, fluxurile financiare internaționale. ROBOR este baza de calcul a dobînzii la creditele acordate firmelor și populației și spune foarte multe despre o economie națională. În folosința contemporană a banilor, încrederea este ingredientul de bază. Economiile care prezintă încredere au o inflație foarte scăzută și un cost al îndatorării foarte scăzut. Economiile instabile, au o inflație mare, o încredere scăzută și un cost al îndatorării mare. Prețul banilor nu se stabilește în birouri. El este rezultatul sensibil al unei stări economice și politice complexe. Acestea sînt legile după care funcționează piața internațională și internă a banilor și pe care, din păcate, doamna Viorica Dăncilă nu le poate modifica, pentru că sînt legi pozitive, ale unei științe despre care la Palatul Victoria se cunosc puține lucruri, știința economică.
Și totuși, ce poate face BNR? Guvernanții noștri tot spun minciuna conform căreia de creșterea ROBOR este vinovată BNR. Sigur, BNR ar putea să țină jos ROBOR-ul doar dacă economia o ajută. Dacă mediul economic nu este unul favorabil atunci banca centrală nu poate juca la loterie rezerva de aur și valutară a țării. Mecanismul prin care poate ține în mod forțat la cote scăzute ROBOR este acela de scădere foarte mare a proprie-i dobînzi de refinanțare, de creditare a băncilor comerciale. Însă dacă ia aceste măsuri pe fond de inflație și îndatorare puternică a guvernului, banca centrală se decapitalizează, pierde bani. În acest caz pierderile pot fi foarte mari, punîndu-se în pericol rezervele țării. BNR nu-și poate permite un jos economic împotriva tendinței economice. Dacă presiunile sînt spre creșterea ROBOR, atunci banca centrală nu poate decît să constate acest lucru și să-și flexibilizeze, să-și adapteze propriile politici monetare.
Ce face guvernul nostru? Joacă incorect!!! La baza acestui joc incorect stă o eroare fundamentală de înțelegere. Economia nu este politică și nu poate fi „corectă” sau populistă. A trata economia noastră ca pe una închisă este fundamental eronat. Nu poți fi populist în economie fără să plătești foarte grav. Se îndatorează enorm pentru a gonfla în mod fals indicatori care țin de consum și PIB. Prin cererea imensă pe care o pune în piață determină reapariția inflației și compromiterea stabilității. Urmarea este că pierde încrederea și presiunile pe ROBOR sînt din ce în ce mai mari. În aceste condiții este fals ca tot acest guvern să considere că băncile comerciale sînt lacome și să impoziteze activitatea bancară în funcție de un ROBOR pe care-l împinge în sus. Este ca și cum ar folosi un sistem bancar ca pe o suveică, un intermediar pasiv aflat la dispoziția nebuniei guvernamentale în favoarea populismului și consumului. Băncile nu vor fi însă un intermediar pasiv. Vor trebui să se apere și se vor apăra. Vor căuta tot felul de metode pentru a-și acoperi pierderile. Își vor închide activitatea, vor pleca din țară sau se vor transforma în sucursale ale unor bănci străine. O altă metodă pe care o vor aplica este aceea de a transmite costurile suplimentare determinate de impozitare în costul creditării, iar cei împrumutați, statul, firmele și populația vor suporta rate ale creditului mai mari și mai mari. Populația nu se va putea apăra, iar puterea de cumpărare va fi din ce în ce mai scăzută. Firmele însă se vor apăra mărind la rîndul lor prețurile. Rezultatul va fi o inflație prin cerere (alimentată de guvern) plus o inflație prin costuri (alimentată de către costul creditelor). Pentru a se apăra, statul (un mare debitor al băncilor comerciale) va trebui să inventeze noi și noi impozite, într-o spirală fără de sfîrșit. Economia va fi puternic destabilizată și încetinită. Evident că cercul vicios despre care discutăm poate fi alimentat la nesfîrșit, iar perdanții săi, cei care-l închid mereu, sînt cetățenii, clienți ai băncilor. Ei vor fi loviți de dobînzi mai mari, de salarii reale mai scăzute, de costuri foarte mari ale creditelor deja contractate, de impozitele tot mai mari. Iată cum cei care cred că penalizează băncile, de fapt își penalizează proprii cetățeni.
Spuneam că această taxă este de o urîțenie greu de descris, exprimată chiar și prin denumirea sa. Nu este o taxă pe lăcomia băncilor. Este o taxă asupra tuturor celor care au contact cu o bancă. Băncile nu vor face decît să transfere în economie și asupra populației nebunia celor care iau asemenea măsuri. Guvernanții noștri nu au idealuri morale înalte așa cum se reclamă prin denumirea acestei taxe, ci sînt doar o grupare ciudată care nu mai știe de unde să facă rost de bani pentru a-și menține pozițiile politice și clientela politică.
ROBOR-ul acesta este un mai vechi dușman al doamnei Dăncilă. Nu numai că nu vrea să se înscrie în PSD și să respecte programul de guvernare, dar mai are și un comportament subversiv la adresa partidului de guvernămînt. Or, aceasta din urmă nu este o situație de iertat. O invităm pe doamna Viorica, dacă tot are idealuri morale atît de înalte, să pună și o taxă pe prostie. Asta să acționeze nu asupra băncilor, ci asupra oamenilor. Criteriul de apreciere al prostiei să fie unul foarte simplu, cunoașterea limbii materne. La un anumit număr de erori, dintr-un minut de exprimare, să se calculeze praguri ale prostiei și proștii să plătească. Să-și evalueze singuri pragul de prostie pe care se află și să plătească prin conformare voluntară. Celor care depășesc un anumit prag, să li se interzică să ocupe funcții înalte în stat, cumulat cu plata unor impozite foarte mari. O asemenea taxă pe prostie ar fi mult mai cinstită și ar scăpa țara de proști din funcții importante. Abia atunci oamenii inteligenți din România ar putea să ajungă în posturi cheie, iar bugetul țării ar deveni unul excedentar.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brîncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.