După 25 de ani, pentru o klausă nobilă

– cîteva impresii de la coada electorală de la Paris – 

La Ambasada României de la Paris nu am votat nici în primul tur, nici în al doilea. Și totuși, cumulat, am numărat peste 14 ore de așteptat la coadă. Iar pe 16 noiembrie, 8 ore de așteptare nu au fost de ajuns pentru a-mi putea exercita dreptul la vot. Nu s-a vrut. Cum a argumentat cineva, „nu votăm pentru cine trebuie”. 

Am citit cu oroare declarația lui Meleșcanu, că procesul de votare de la Paris „se desfășoară eficient și corect”. Noi eram în ploaie. Noi vedeam coada cum crește. Noi strigam „vrem să votăm”. Noi. De la staff-ul ambasadei, nicio comunicare. 

Despre această mulțime compactă de sub umbrele, rebegită de frig, totuși pozitivă, hotărîtă și infinit răbdătoare aș vrea să spun cîteva cuvinte. Acești oameni au luat din proprie inițiativă și au împărțit mandarine, cafea, bomboane, apă. Dacă ceva ne-a ținut de cald, a fost umorul. Personal n-aveam umbrelă, dar am fost găzduită de nenumărate alte umbrele. Din gazele lacrimogene m-a scos un tip pe care nu-l cunoșteam. Nimeni nu a aruncat un pai către ambasadă sau către poliția franceză. În mai multe rînduri, cei care votaseră nu au plecat, ca să ne mai transmită un „rezistă” și să ne spună, peste capetele jandarmilor care ne separau, „noi sîntem cu voi”.    

Toată ziua am sperat că se va prelungi ora de votare, așa cum se declarase după fiasco-ul din primul tur. Dar surpriza dureroasă (la propriu și la figurat) pregătită de „autorități” nu s-a lăsat așteptată: cu cîteva minute înainte de ora 9, poliția franceză a aruncat cu gaze lacrimogene în mulțime. 

Cînd am reușit din nou să respir și să văd ceva în jur, peisajul era distopic: oamenii fugeau, înecîndu-se, cu ochii în lacrimi de la usturimea gazului. Poliția „doar” ne împingea ceva mai departe de ambasadă. Turnul Eiffel scînteia, ca la toate orele fixe. Astfel, la ora 9, strada din fața ambasadei era „curată”. Lună BEC, să spun așa.  

Însă noi n-am plecat. Ne-am șters lacrimile și ne-am dres vocea, ca se ne întoarcem în fața ambasadei, atît cît ne puteam apropia, și să strigăm încă o dată, „Fă-ră vi-o-len-ță”. În fața scuturilor, ne-am apărat cum am putut: ne-am așezat pe jos și am strigat „Li-ber-ta-te”. Apoi am scandat „Jos Mafia” și „Fără corupție”. Am cîntat imnul de cel puțin 10 ori. Am făcut o horă. Cei mai curajoși și-au purtat copiii pe umeri: un tătic își ținea bebelușul în brațe și-l arăta poliției. Într-un final, se pare că jandarmii francezi au înțeles: în semn de solidaritate, și-au dat jos căștile de protecție. Iar noi i-am aplaudat.

Acum mă întreb, „ai noștri”, cei din fotoliile călduțe ale funcțiilor de la guvern, or fi înțeles? Domnule Ambasador de la Paris, nu ți-a fost rușine cînd poliția a luat la bătaie poporul pe care îl reprezinți? Cu ce-am greșit să fim umiliți, „gazați” și mai-mai să ni se aplice și o mamă de bătaie? Doar pentru că vroiam să votăm? Domnu' Ponta, cînd pleci, tu și cu guvernul tău? Vezi bine că nu te vrem. Nu prea ai cum să faci să tacă 6 milioane. Ne-ai împiedicat să votăm, dar nu și să ne arătăm punctul de vedere. 

În ultimele 24 de ore, mi-au dat lacrimile de două ori: prima oară de la gazele lacrimogene. A două oară văzînd imaginile de solidaritate din București, de la Cluj, Timișoara etc. 

Bravo României de 25 de ani! Democrația e a ta! S-o păstrezi cu grijă. 

Ioana Andreescu este doctorandă la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS) din Paris.