Două feluri de prostie

Pînă să-ţi piardă sufletul, trufia îţi strică mintea. Am avut de multe ori prilejul să observ în ce măsură oameni inteligenţi, dăruiţi, eventual, cu însuşiri respectabile, cad, din cauza vanităţii, în cea mai neagră (şi ridicolă) specie de prostie.

Vor să se pună în valoare cu orice preţ, vor succes public, vor funcţii înalte (pentru ei sau pentru ai lor) şi pentru asta ajung să se poarte ca nişte mecanisme decerebrate, să-şi saboteze propria inteligenţă şi propriul prestigiu, punîndu-se în situaţii jenante. În ultimii ani, am văzut, pe diferite canale de televiziune, dezbateri politice de-a lungul cărora intelectuali plauzibili şi mai mult decît plauzibili au ţinut să „presteze” cuminte un discurs monoton, partizan, resentimentar, sub striurile căruia nu se mai percepea nici urmă de rezonabilitate, sau, măcar, de decenţă. Scriitori talentaţi, îngrijoraţi, brusc, în plină maturitate, că nu sînt suficient de vizibili, că n-au notorietatea altora, se decid să iasă la rampă şi să atace, grimasant, în direcţia pe care o socotesc rentabilă pentru publicitate.

Continuarea, pe Blogurile Adevărul