Domnule, Placebo ăsta e un (d)efect absolut

● (D)efectul Placebo, creație colectivă. Concept: Ştefan Lupu, coregrafie: Ştefan Lupu, instalație scenografică: Elena Dobîndă și Andreea Simona Negrilă.

Nu mă pot opri din scris. Și nu știu cum se face că mereu, fie și pentru cîteva secunde, ajung să mă gîndesc la (d)efectul lăsat de Placebo. Zilnic mă lovesc, întîmplător, de fragmente existențialiste care se suprapun perfect cu (d)efectul acela Placebo.

Mă grăbeam să ajung la teatru și înainte să ies la suprafață, în pasajul de la Universitate aud niște strigăte disperate – o tînără domniță se zbătea între stresul continuu care o acaparase și depresia ștrengară de care suferea – cu trimitere la cotidianul absurd, anormal și necumpătat cu care se lupta de ceva vreme. Apoi, cînd să ajung în fața blocului, aud un „te iubesc prea mult” de la etaj, gîndit cu o voce timbrată și nervoasă de un ins – semn, poate, că fericita lui plecase de-acasă, la mama ei. Stau în dreapta unor tineri care vorbesc despre lumea virtuală. Despre cum și-au pierdut noaptea ce tocmai trecuse, producînd mult damage inamicilor și cum monitorul din fața lor devenise o lume din care efectiv nu mai puteau să iasă – virtualul simț al incertitudinii.

Ciudat este totuși faptul că povestea aceasta despre lumea în care trăim și la care ar trebui să reflectăm cu o mai mare deschidere la „normalitate” și-a pus amprenta prea drastic pe omul-cetățean. Și e ciudat pentru acest fapt ridică niște semne de întrebare. De ce este atît de căutat?! Poate pentru că prea mulți se regăsesc în acest Placebo (d)efect. De ce lasă urme în subconștientul spectatorului?! Poate pentru că el însuși flirtează cu povestea, intim, într-un colț al minții și al inimii. De ce se vorbește atît de mult despre acest (d)efect?! Poate pentru că (d)efectul uman a ieșit prea mult la suprafață și doare, și lasă urme, și sîngerează.

O poveste stîrnită de la zero, cu o inimaginabilă dorință de înfăptuire – sentimente ce se contopesc cu trecutul, prezentul și (posibilul) viitor. Ca și cînd nașterea unei ființe a devenit din ce în ce mai utopică – ramurile vitale s-au îmbîrligat atît de „normal”, încît „anormalul” a devenit o parabolă.

Aș pune punct, dar nu pot. Pentru că fluiditatea convalescentă a comunicării se transformă într-un Placebo. O fi el un medicament inactiv, însă plăcerea provocată e atît de mare încît propria conștiință devine o fantomă care bîntuie răspunsurile la cele mai simple întrebări: „ce faci?”, „ești bine?”, „cum mai e viața ta?”.

De cum am ieșit din (d)efect, pe treptele Naționalului, am auzit: „Domnule, Placebo ăsta e un (d)efect absolut!”  Și-atunci, cum aș putea să mă opresc din a scrie, gîndindu-mă inevitabil la efectele lăsate asupra-mi, efecte care îmi pavează toate drumurile mele zilnice?! Cum aș putea să uit privirile calde de la sfîrșitul poveștii cu care m-au împietrit cei ce se numesc „efectele unei lumi prezente”?! Și, la urma urmelor, cum aș putea să admit faptul că aceste efecte tinere vor deveni, la un moment dat, o piatră dintr-o statuie care va fi uitată în una dintre colțurile lumii ?! Poate că, de aceea, gîndurile zburdalnice nu-mi dau pace și mă fac să trăiesc într-o permanență stare de (d)efect Placebo...    

P.S. Și da, domnule, (d)efectul ăsta e un Placebo mai mult decît absolut.

Dragoș N. Savu este specialist în comunicarea teatrală.