Doi

S-ar putea să fie o părere subiectivă, dar pare că programul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu a fost făcut special pentru vreme rea. În alte ediții, spectacolele de stradă au constituit unul dintre pilonii evenimentului. Anul acesta, accentul s-a mutat pe spectacolele indoor, provocatoare și inteligente, creații ale unor artiști europeni de prim plan sau în plină afirmare. Conexiunea cu temele și esteticile care preocupă Europa teatrală devine din an în an dominanta FITS, semn că s-a depășit etapa creșterii în cantitate și se trece la calitate.

Polonia, Polonia

În acest an, Festivalul are o latură poloneză cu performance-uri, ateliere și un spectacol înregistrat al lui Jerzy Grotowski, Akropolis, prezentat în nou înființata secțiune de film. Primul spectacol care a deschis sezonul polonez –  și cu el și FITS 2012 –  a fost o producție a TR Warszawa în regia lui Grzegorz Jarzyna pe textul Dorotei Maslowska, Între noi totul e bine. Tema – identitatea națională – este investigată ca o memorie arhivată: „am confruntat generațiile" declară Dorota Maslowska. Textul urmărește fragmentar evoluția tiparului mentalo-emoțional al polonezilor după al doilea război mondial în încercarea de a crea portretul polonezului standard și înregistrează eșecul uitării ca marcă a polonității. Tragedia celui de-al doilea război mondial s-a imprimat atît de puternic în genetica publică încît amprenta lui se vede astăzi deformată în alterarea identității naționale. Între un naționalism delirant și forțat (crainicul de la radio spune cum la început toți oamenii au fost polonezi, „și francezii, și rușii, chiar și germanii") și negarea identității naționale (o tînără pretinde că „nu sîntem polonezi, sîntem europeni") există o fractură uriașă. Un vid identitar.

Spectacolul are o anume poezie, accentuată de un decor de o claritate  farmaceutică. Trei ecrane uriașe pe care „se imprimă” siluetele personajelor și formele obiectelor coexistă cu televizoare din anii '60. Un cuplu nepoată-bunică funcționează în oglindă, prima ca reflex al celei din urmă (poartă amîndouă peruci albe cu cozi împletite și au o mobilitate silențioasă: fata are pantofi cu rotile și bicicletă, iar bunica, un scaun mecanic cu rotile). Spectacolul arată ca o instalație video făcută de Andy Warhol la Schaubühne am Lehniner Platz (care este de altfel,  coproducător al show-ului).

O furtună într-o bibliotecă

Despre O furtună, spectacolul lui Silviu Purcărete de la Teatrul Național din Craiova, s-a spus că ar semăna cu hitul mai vechi al regizorului, Faust. Adevăr și nu prea. Vizual, asemănări stilistice există - o încăpere mare cît scena cu deschideri în fundal către o lume magică -, dar ele sînt prea puțin importante, căci ceea ce încîntă în spectacol nu este imaginea, ci lectura inteligentă a textului. Prospero este un bătrîn care își imaginează întreaga poveste în biblioteca lui. Furtuna vine din exterior în interior și plouă cu pagini de cărți. Fiica Miranda, un manechin rigid și inexpresiv pare moartă și poate acesta este resortul care a dus ca rolul să fie interpretat de același actor (Sorin Leoveanu) care îl joacă și pe Caliban cel care „pute a pește” (a hoit). Un joc ingenios cu rochii de hîrtie pe care le îmbracă întîi Miranda, apoi și celelalte personaje, arată că povestea se țese din foile cărților. Prospero își pregătește singur magiile. Un Ariel multiplicat se dovedește în final a fi tot Prospero. Ultima scenă, a reconcilierii, surprinde întreaga convenție: Prospero o joacă singur, iar celelalte personaje o vor relua, în absența lui fizică, dar în prezența vocii sale imprimate. E un defazaj psihologic între realitate și imaginație. „Doar sîntem făcuți din plămada viselor”. Miranda, singură, zace moartă pe maldărul de hîrtii.

Singurătăți

La Teatrul Gong, Schauspielhaus Graz a prezentat o variantă de spectacol după Suferințele tînărului Werther de Goethe, în regia lui Bastian Kraft. Pilonul spectacolului este un perete de sticlă care desparte spațiul lui Werther (al realității) de cel al Charlottei (proiecția imaginară a sentimentelor). Cele două personaje evoluează fiecare în planul lui, cu o singură întîlnire fugitivă în același spațiu. Charlotte se construiește din cuvintele lui Werther, astfel că scrisorile acestuia curg uneori pe peretele de sticlă. Imaginile sînt frumoase, au poezie și convenția funcționează ca teatru-videoclip, altfel, spectacolul se epuizează în 10 minute.

Tot un fel de Werther construiește și Ciprian Scurtea de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu cu un text poetico- erotic al lui Matei Vișniec, Scrisori de dragoste către o prințesă chineză, în regia lui Cristi Juncu și scenografia lui Cosmin Ardelean. Spațiul este desenat ca un univers miniatural negru („port doliul vieții mele”, zicea Mașa în Pescărușul) cu chinezării: felinare roșii, drumuri din orez, ninsoare de hîrtie (cuvintele sînt „ninse” de niște mașinării manuale de tocat hîrtia la manivela cărora învîrtește un adorabil urs panda). Și aici personajul feminin este o proiecție a imaginației, dar el nu mai apare în întregul său, ci în detaliul care stîrnește adorația. Sînii iubitei sînt cernuți din ninsoarea de cuvinte așternută peste două castroane albe.

Pe alt tip de energie se bazează Tania Popa într-un one-woman-show al TNB, Fata din curcubeu (text și regie Lia Bugnar). Traseul existențial al personajului, de la copilăria fericită la maturitatea degradantă se dezvăluie treptat, pe măsură ce sub vivacitatea contaminantă se văd urmele unei tragedii. Cu rîsul ei în lacrimi, cu romanțele rusești și poveștile dramatice spuse cu un surîs gîtuit, Tania Popa face un personaj care învață să supraviețuiască reconstruind în memorie tragedia personală sub forma unei povești cu happy end. Finalul este accentuat melodramatic și strică un pic din poveste care devine prea însiropată, dar plec de la spectacol cu vocea minunată a Taniei Popa cîntînd Utamlionie solnțam răsunîndu-mi în urechi și îmi propun ca în această noapte să ascult rusisme (lucru care nu se întîmplă din cauza / datorită clubului festivalului, amenajat în curtea teatrului, unde nu se pot rata micii, vinul lui Dinescu și conversațiile nesfîrșite cu oameni de teatru, românesc sau de aiurea, fabuloși la vorbă și netemători de ploaie).

Faust. Peter Stein.

Unul dintre invitații speciali ai FITS a fost regizorul Peter Stein, legendă a teatrului european, care a prezentat o variantă redusă și prin urmare suportabilă a lui Faust. Stein a gîndit un spectacol care să redescopere plăcerea povestirii, în care lectura propriu-zisă a unui text să conțină accente interpretative atît cît să devină vie. Faust Fantasia are o versiune de 22 de ore în care textul lui Goethe este citit integral, și o alta, cea prezentată la Sibiu, de 70 de minute, cu tăieturi care decupează povestea de dragoste dintre Faust și Margareta. Recunosc că spectacolul a fost o plăcere. Pentru ca textul lui Goethe să își reverse înțelepciunea și frumusețea a fost suficient un duet pian-voce, fără niciun alt artificiu. Un excelent pianist de concert - Giovanni Vialetti, muzica lui Arturo Annecchino, un recitator ușor ludic, de o eleganță aristocratică - Peter Stein și limba germană sună dintr-odată incredibil de melodios.

La conferința pe care a susținut-o la Sibiu, Peter Stein a explicat cum a construit două teatre și un restaurant pentru spectatorii care au asistat la varianta lungă a spectacolului („A trebuit să organizăm viața oamenilor în acest timp, 22 de ore. Am avut probleme cu toaletele. Aveam lista cu spectatorii care au cumpărat bilete ca să știm care e proporția între femei și bărbați, cum distribuim toaletele"). Stein insistă că spectacolul este un concert, nu e teatru. Asta întrucît „monologul nu face parte din esența teatrului care este dialogul dintre două personaje în care unul afirmă și celălalt neagă".

Peter Stein:

A construit mai multe teatre printre care actuala clădire pentru Schaubühne am Lehniner Platz și vechiul sediu al acestuia, din cartierul turcesc din Berlin.
„Sînt regizor de 50 de ani, nu mai aparțin teatrului european, sper să mor ca un autor exterior teatrului întrucît concepția mea despre teatru nu mai este valabilă. Pentru mine, regizorul era un interpret de texte."
„Eu nu am o proiecție asupra spectacolului, de aceea spectacolele mele sînt plicticoase".
„Teatrul poate induce plictis, dar fără plictis nu putem ajunge la esența textului.”
„Regizorul căruia nu îi plac actorii trebuie să părăsească teatrul, să facă altceva."
„Primul lucru pe care îl descoperă Faust este sexul, ceea ce conduce la o catastrofă. Ce putem învăța de aici: nu faceți sex! "

La Sibiu, soarele s-a comportat azi ca un politician. Ne-a amăgit cu o rază de dimineață, dar cum am ieșit la plimbare, s-a retras în spatele norilor. Probabil iar avem spectacole bune în program.

Oana Stoica este jurnalist şi critic de teatru.