Disimularea emoției

● Andrei Mocuța, Portret al artistului după moarte, Editura Universității de Vest, 2020.

Andrei Mocuța scrie o poezie deschisă, aerată, eliberată de retorismele supralicitate, cu toate că, așa cum se poate observa încă din titlu, tema este una tragică. Autorul reconstituie numeroasele fire subtile ce îl leagă pe fiu de tată și invers. Întreaga carte e o încercare de aducere în același plan a celor două vieți. Prima este cea care își urmează cursul, a doua, o viață dincolo de viață. Penultimul poem din carte este edificator în acest sens: „medicul intră cu dosarul sub braț / și ne anunță sobru că tata / mai are 20% șanse / ceea ce / după părerea lui e destul / de puțin / mama cedează prima / dar o liniștesc spunîndu-i că vom reface traseul vieții lui / pînă vom recupera cei 80% / iar de nu îi găsim / vom ceda cîte puțin din fiecare / pînă va deveni / din nou / întreg” („20%”).

Citesc această carte în cheia unei disimulări a emoției ce conduce în mod paradoxal la o emoție mult mai intensă și mai convingătoare. Majoritatea poemelor sînt, pînă la un punct, descrieri ale unor stări de fapt, dar narativitatea e scurtcircuitată la final de cîte un vers care transformă toată „povestea” într-o metaforă amplă, cuprinzătoare. O poezie despre rezistența operelor literare la trecerea vremii este o metaforă în mai mulți timpi: „orice poet / ar trebui să testeze / rezistența textelor sale / într-o capsulă a timpului / pe care să o dezgroape / după șapte ani / iar dacă poemele lui / îi mai spun ceva / să o îngroape / din nou / alți șapte ani / în cazul puțin probabil / în care / și după aceea / le consideră inspirate / să le îngroape cu totul / și de mai prinde / următorii șapte ani / înseamnă că a trăit prea mult / ca să fie poet” („Capsula timpului”). Se poate observa cu ușurință că supratema acestei cărți este moartea în multiplele ei variante. Poetul este cel care inventează cadre și contexte pentru ca acest cuvînt care inspiră atîta frică să nu mai însemne nimic în sine, ci să funcționeze ca o eficientă substanță de contrast pentru viață. Cel mort își poate continua călătoria aici pe pămînt prin poemele scrise de fiu. Cei doi sînt consubstanțiali unul altuia: „nu doresc sicriu / și nici să fiu îngropat / în pămînt / vreau să mă coborîți / direct / în trupul tatălui” („Succesiune”).

Tonul lejer, pune în evidență, așa cum am spus, substanța tragică. Prezența acesteia poate fi percepută în cele mai banale și domestice cadre: „aștern masa / scot mîncarea din cuptor / dar uit că trebuie să pregătesc / mai puține tacîmuri / ca înainte” („Morții familiei”). Putem înțelege multe dintre poemele cărții de față ca un fel de a fi al morții în viață. Deși, punctual, avem de-a face cu o dispariție, cu o despărțire, putem citi printre rînduri o altă carte a unei alte realități. Fiul învață de la tatăl său prin rememorarea unor dialoguri și a unor scene din existența pămîntească, iar acesta din urmă renaște prin intermediul celui ce-i rescrie viața. Portret al artistului după moarte este un titlu riscant, dar potrivit pentru placheta de față.

Volumul conține mai multe cicluri: Fotbal și poezie, Rezistența pe hîrtie, Douăzeci douăzeci, Ziua cărții, Erou în pijama, Savurează-le pe amîndouă și Portret al artistului după moarte. S-ar putea crede că doar ciclul final răspunde raționamentelor de mai sus. Nu este deloc așa. Celelalte fascicule intră în rezonanță cu ultimul prin diverse trimiteri ce apropie de realitate ideea că moartea are mai multe forme de agregare, una dintre ele fiind însăși viața: „în timp ce musca din palma / tatălui meu / stă lipită de linia vieții / cu capul strivit și aripile / cuprinse încă / de intenția zborului / dintr-o dată devine grav / își privește palma / cu remușcare / de parcă și-ar fi plesnit / fiul sau părinții / și murmură / nu trebuia să fac asta / aveam linia vieții / neîntreruptă / mi-am forțat norocul” („Linia vieții”).

Ce poate fi emoția ridicată la putere dacă nu trăirea poetică a realității de fiecare zi, în care cei morți nu se mai deosebesc prin nimic de cei vii.

Şerban Axinte este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: My murderer’s chant and other poems (2006-2016), traducere de Ioana Miron, Editura Vinea, 2017.