Din mila regelui Mihai

5 decembrie 2017. A murit regele Mihai. Fix acum nouă ani murea și Ticu Dumitrescu, un alt domn al politicii românești de după 1989. Mă întreb dacă Mihai nu a suferit cumva de sindromul Băsescu, precum președintele de-acum. Adică, după un președinte ca Băsescu, cum să nu pară Iohannis șters? După un rege precum Carol al II-lea, cum să nu pară slab Mihai? Și dacă era slab după Carol, cînd încă era rege plin, cum să nu pară mai slab după ‘89, cînd a fost rege doar cu numele? Plus că putem confunda cu ușurință delicatețea cu slăbiciunea. Mie mi s-a părut, în primul rînd, un om fin. A plecat cînd nu s-a mai putut cu bădărănia lui Groza, Dej și compania. S-a întors din drum, pe autostradă, în 1990, cedînd tot în fața bădărăniei, de această dată a urmașilor acestora, Iliescu, Roman et alii. S-a întors pe scara avionului înapoi, în 1994, tot din cauza obrazului gros, de nesimțiți strînși pigmeic, jos, pe pistă. I-a trîntit Băsescu cîteva din acelea grele, de-ale lui, care și pe cocalari și maneliști îi amuțesc, și n-a spus nimic, nici pe loc, nici mai tîrziu. Poate a părut unora eratic, țeapăn, prea tăcut sau prea distant. Nu cred că era el însuși, era doar reacția lui la mediul post-comunist românesc în care intra. Doar dacă i-am fi creat un spațiu al bunului-simț, al respectului și curtoaziei, al eleganței și al toleranței l-am fi văzut în adevărata sa lumină. Dar nu i le-am creat. N-avea cine. N-aveam cum.

Acum, un sac de vorbe doi bani nu fac. N-a avut nici o șansă în politica românească, așa că am fi fraieri dacă am regreta că nu a fost reînscăunat. Și nu că n-ar fi avut timpul răbdare cu el. A avut, berechet, că doar nu mulți ajung la 96 de ani, cu mintea și cu aura întreagă. Chestiunea este că oricît de mare i-a fost intervalul post-comunist acordat, noi nu am fi fost pregătiți să tolerăm eleganța. Garry Kasparov, fostul campion mondial la șah, a scris o carte despre evoluțiile politice de după 1989 în care vorbește de comunism ca despre o boală autoimună. Ipoteza lui Kasparov pornește de la constatarea pe care o luăm aici cu titlu de inventar cum că după dictaturile de dreapta (vezi cazurile Spaniei, Portugaliei sau chiar cel din Chile sau Germania), societățile își revin mai ușor decît după dictaturile comuniste. Comunismul, spune el, slăbește sistemul imunitar al societății atît de mult, încît aceasta devine incapabilă să mai lupte. Nu moare, dar e ca un schelet paralizat. Nu e terminată complet, ci doar condamnată la imobilitate și deși își vede și realizează propria degradare, nu poate face nimic, ca în bolile acelea groaznice neuro-degenerative. Așa și cu noi. Îl vedeam pe rege, dar nu puteam mișca nimic, comunismul ne adusese în stare vegetativă. Îl întîmpinam călduros și mecanic în același timp, dar nu știam să și acționăm potrivit scandărilor. Mă întreb dacă și el ne-a privit pe noi tot așa, ca pe niște convalescenți interminabili. Dacă nu cumva răbdarea pe care a avut-o în toți acești ani nu provenea din milă pentru ceea ce vedea. Îl căinăm pe rege dar nu ne dăm seama că de fapt el ne compătimea.

Aici e cheia a ceea ce s-a întîmplat la moartea regelui Mihai, și anume ratarea unei ocazii de a înnoda istoria. De a cîrpi cumva ruptura de la mijlocul secolului trecut. Nu e vorba de alegeri tranșante, aparent ireversibile, de genul monarhie sau republică. E vorba că doar acest rege putea să acopere gaura, să pună un pic de ordine tradițională în dezordinea lăsată de comunism. N-a putut, deși ne-o doream, și el, și noi. Din punctul de vedere al istoriei, se pare deci că începem un capitol nou; la cel vechi de pînă acum nu mai e hîrtie pe care să măzgălim.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.