Din altă lume

(Apărut în Dilema, nr. 528, 16-22 mai 2003, la tema "Imaturitatea")

Actorul e un veşnic copil. Dar regizorul? În teatru, maturitatea, fiind previzibilă, e plicticoasă deşi poate trece, uneori, drept profesionalism. Absenţa ei atrage patimile criticii: dincolo de aprecieri sau de negaţii se simte neputinţa de a judeca de la distanţă, cu bunăvoinţă şi fără prejudecăţi pozitive sau negative, imperfecţiunile sincerităţii. Imaturitatea nu este apanajul vîrstei: unii debutează gata încleiaţi, alţii desfac şi refac mecanismul lumii în imagini teatrale ca pe o jucărie, de fiecare dată nouă. Aşa era Vlad Mugur.

Sistemul teatral românesc e constituit copiind structura omului adult cu gîndul la pensie, amintirea succeselor de ieri e oricum mai dulce decît necunoscutul de mîine. Conservarea e mai preţuită decît inovaţia, după "rătăcirile" declanşate de Tragedia lui Andrei Şerban, de Cătuşele lui Hausvater, de emulaţia de la începutul anilor '90, s-a reintrat pe făgaşul unei rutine perverse. Se poate observa un paradox: creatorii talentaţi din toate generaţiile au înregistrat "pe bune", multe succese, în serile de premieră, se aplaudă pe rupte, se dau premii peste premii, dar teatrul romînesc ca fenomen unitar pare a fi în competiţie cu propria lui tinereţe, mai mult sau mai puţin irosită. Vanităţile inerente potenţează forţa centrifugă, itinerarul persoanelor e atît de haotic, instituţiile sînt atît de sclerozate, încît traiectoria care uneşte generaţiile e o linie punctată şi adeseori întreruptă.

Substanţa şirului de spectacole prezentat în ultimele două stagiuni de mai mulţi tineri regizori (lucrate fie în regim independent, fie la instituţii de stat) pare a veni din altă lume. Nu sub raportul mijloacelor sau al conceptului de teatralitate, ci al sistemului de referinţă. Ei vin dintr-un univers violent şi barbar, bolnav de indiferenţă şi de lehamite, unde nu există milă şi compătimire. O lume insuportabilă, pe lîngă care teatrul trece în viteză, surprinzînd ba un strigăt, ba o grimasă, ba o combinaţie nefirească de obiecte sau vorbe. Din cînd în cînd, muzica încearcă, zadarnic, să combine armonios deşeurile unor vieţi netrăite. Viaţa e alcătuită din cioburi, fragmente de neînţeles, moartea, prezenţă familiară, adeseori dorită, nu le dă sens. Moartea transformă viaţa în destin, spunea raţiunea comună a secolului XX. Destinul şi confruntarea cu el au pierit din viaţă ca şi din teatru.

Toate aceste spectacole sînt expresia unei sensibilităţi rănite şi a unei vulnerabilităţi asumate: nemulţumiţi de lumea în care au intrat, autorii lor nu-şi mai permit să imagineze alta, imaginea răului nu ne e dată pentru a-l exorciza, bătălia e oricum pierdută şi artiştii vin spre noi ca nişte soli de pe un cîmp de luptă unde s-au desfăşurat evenimente atroce. Nu toată lumea vrea să-i asculte sau să-i creadă. Obosită, cetatea refuză confruntarea cu această imagine a ei, exprimată uneori butucănos, alteori fără relief, în mod programatic dizarmonic. Nu mă interesează viaţa echipei de autopsieri de la morgă şi a artiştilor din circul ambulant, nu vreau să ştiu de ce se sinucid oamenii tineri şi cum se moare de SIDA pot să spună cumpărătorii de bilete pentru distracţii. Nu sînt roluri de virtuozitate, de performanţă, lucrul cu începători intransigenţi pune întotdeauna probleme actorilor consacraţi, prea puţin dispuşi, în acest stadiu al carierei lor, să coboare în adîncul unor fiinţe de dispreţuit. Există riscul ca acest teatru care vorbeşte despre marginali şi despre inadaptaţi să rămînă la rîndul lui marginal, rupt de ceea ce se consideră a fi centrul vieţii teatrale. Privirea imatură, concentrată pe faţa lucrurilor, le oferă adulţilor şansa de a vedea din ce sînt alcătuite grămezile de gunoi acumulat.

Pericolul nu vine din conflictul cu autorităţile consacrate ale telenovelelor scenice, ci din dinamica, inevitabilă, a succesului: nu e exclus ca patosul imaturităţii să devină o meserie ca oricare alta.