Dificultatea de fi performativ

12 aprilie 2010   Dileme on-line

Ce înseamnă “to perform” (a performa) în arta şi lumea contemporană?
A fi în faţa unor spectatori în urma unui acord convenţional. A manipula/dirija percepţia lor. A avea distanţă conceptuală faţă de acţiunea pe care o faci, a fi conştient de încă un strat de semnificaţie, a avea încă o intenţie. A deconstrui şi a reconstrui ceva pentru a demonstra sau interoga altceva; a privi în context, a pune în context. A încerca în practică (în acţiune) o idee, a experimenta noţiuni teoretice în plan corporal, a fi conştient de politica esteticii acţiunilor tale. A avea, implicit, o atitudine critică faţa de disciplina/domeniul în care manifestarea respectivă este încadrată cultural.

O acţiune devine performativă prin ceea ce produce (what it does), nu prin ceea ce descrie (what it says), de altfel termenul este împrumutat din studiile lingvistice, în particular din Cum să faci lucruri cu vorbe de J. L. Austin.

Deşi poate îngloba orice tehnici şi estetici spectaculare (joc actoricesc, diferite forme de dans, discurs tip lecture sau stand-up comedy), lipsa unui scenariu narativ sau fir epic, dezinteresul pentru “construcţia personajului” şi ieşirea din psihologie fac ca performance-ul să fie o practică non-teatrală sau post-teatrală. Valoarea intrinsecă a actului intră în plan secundar, virtuozitatea convenţională este “slabă”, nu ajunge să fie miza lucrării.

Expresivitatea performerului este dublată de intenţie reflexivă, aşadar, experienţa live nu constituie doar un divertisment estetic.

Sensurile şi ideile propuse într-un performance tind să circule pe orizontală (referinţe şi relaţii social-politice, deconstrucţia logicii reprezentării, context) şi nu pe verticală (simboluri, metafore, credinţă). Dar şi cele din urmă pot fi tratate, reluate critic sau utilizate în alte logici ale reprezentării.

Nu orice performance este performance art.

Deşi, istoric, arta performativă a apărut ca metodă alternativă de expresie a artiştilor vizuali, ea a contaminat şi alte domenii artistice şi a pătruns ca metodă în formele de protest sau de dizidenţă ale multor comunităţi sau grupuri sociale. Curentele înrudite cu arta performativă sunt happening, acţionism, artă conceptuală, dans contemporan.

Cum poţi să transpui o atitudine performativă în afara spaţiului de reprezentare? 
Dacă am schimba situaţia de spectacol (în orice convenţie “non-convenţională” posibilă)  într-una de viaţă socială, în ce spectacol am alege să  fim? Cum am modifica dinăuntru, performativ, o reprezentatie continuă ai cărei autori sunt obscuri, neidentificabili dar in care totusi ne aflam?

Cum să devii conştient şi poate critic social-politic ca individ ce oricum performează  în viaţa cotidiană (fie că îţi “joci” sexualitatea, identitatea naţională, politică, intelectuală sau socială)? Cum priveşti ca spectator lumea înconjurătoare, cum judeci şi cum te raportezi în general la societatea spectacolului?

Din perspectiva acestor interogaţii, ar însemna că disconfortul sau imposibilitatea de a funcţiona într-un sistem rigid, opresiv, să nu fie reprimate ci mai degrabă folosite (prin înţelegerea mecanismelor totalitare) pentru a naşte versiuni alternative de a provoca regimul respectiv. Mai mult, ar însemna să nu acţionezi colectiv doar în masă, într-o “singurătate organizată”, cand individul se diluează şi emite o voce uşor manipulabilă, ci să fii lucid şi să testezi limitele sistemului.

Din acest punct de vedere, al “spectatorului angajat”, societatea românească în ansamblul ei, dar şi în fragmentele ei, a fost aproape întotdeauna incapabilă de atitudine performativă sau disidenţă performativă. Reacţiile publice ale artiştilor şi intelectualilor români faţă de contextul politic comunist au fost aproape inexistente, interventiile performative au lipsit - uniunile sau sertarul. În general s-a practicat autoizolarea intelectuală şi artistică sau angajarea proletcultistă, adaptarea la impusele valori pentru a supravieţui (oricum) cultural.

După revoluţie regăsim o similară auto-cenzurare sau tăcere strategică, o lipsă a unei atitudini critice reale - eludată subtil prin scandalurile/divertisment întreţinute de mass-media si prin neo-anticomunismul tardiv si inactual - ajungînd la o nouă adaptare rapidă faţă de cerinţele noului sistem pe care l-am aşteptat “cuminţi”. Libertatea de expresie există, reflecţia asupra contextului care o influenţează şi condiţionează nu există.

Astăzi, “a deconstrui”  trebuie să fie un instrument de navigare în jungla reprezentării, în lumea imaginilor şi mesajelor supra-puse care ne însoţesc peste tot, ne flanchează drumurile cotidiene. Rătăciţi în pădurea de billboard-uri?

Prin urmare spectatorul de astăzi trebuie să rămînă vigilent dar inteligent, sensibil la contexte trecute şi actuale şi nuanţat în afirmaţii şi analize. Azi, “duşmanii” nu mai formează un corp omogen imediat reperabil; aparatul opresiv, brutal, este înlocuit de o cascadă de spectacole politice, mondene, sportive şi publicitare care livrează un alt tip de agresivitate.

Ce gen de protest mai are astăzi impact? Cum poate  societatea civilă să devină performativă, nu doar explicit critică prin petiţii şi manifeste?
 

Ion DUMITRESCU este performer, dansator, coregraf şi DJ. În ianuraie 2010, alături de Florin Flueraş, a organizat, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, o serie de spectacole, peformance-uri, dezbateri şi ateliere despre spectacularizarea societăţii româneşti, sub numele săptămâna grea. Blogul serie de evenimente: postspectacle.blogspot.com. Contul de twitter al lui Ion Dumitrescu, aici.

În cadrul seriei de evenimente săptămâna grea a avut loc şi un atelier performativ alături de militari ai Armatei Române.
 

Mai multe