Deșteptarea Primăverii – Non Vitae Sed Scholae

Deșteptarea Primăverii, de Frank Wedekind. Regia și scenografia: Vlad Cristache. Muzica originală: Daniel Rocca. Interpretare live: trupa Firma. Teatrul Mic.

Am să scriu despre tot ceea ce se poate vorbi, ca la școală – paradox. Am să mă dedic teatrului ca o școală care se învață atunci cînd ești copil, ca atunci cînd ai mintea liberă – alt paradox.

Deșteptarea Primăverii este acea lecție de viață pe care ar trebui să o învețe orice adolescent. Cu bune și cu rele. Cu trăiri euforice și dezamăgitoare. Cu pete de alb și de negru. Cu tabla în față pe care stă scris: „Non Vitae Sed Scholae”. „Deșteptarea” înseamnă nu doar trezirea unor adolescenți la realitate, în fața faptului care, inevitabil, se va împlini, ci și lămurirea unor sensuri de curînd închistate într-o retorică absolută. Această „deșteptare” te conduce pe alte tărîmuri, undeva pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea, într-o școală cu o educație grotescă, acolo unde discipolii sunt doar niște caricaturi ale vremurilor șterse și pribegite.

O deschizătură, o crăpătură intr-un zid gros, dual, transformat într-o tablă de școală pe care stau scrise cuvintele cheie ale adolescenților – aproape toate. O ceață densă prin care abia se mai zăresc chipurile lor, prin care abia se mai aud strigătele de disperare, țipetele necunoașterii, vocile dorințelor de a ști ceea ce știu deja cei mari. Un poem care se revarsă la început prin crăpătură, apoi se prelinge haotic peste gîndurile celor care imploră normalitatea de a cunoaște viața, viitorul lor și mai ales, rostul pe acest pămînt.

Vlad Cristache rămîne în acel prezent în care a coborît – o idee argumentată. De ce ar fi trebuit să transforme un secol al necunoașterii în acesta al cunoașterii mult prea false și neadecvată?! N-ar fi avut de ce s-o impună. Aici, rolul trecutului prezent susține cursa în care adolescenții se luptă cu ei înșiși – împotriva școlii dictatoriale și a nepăsării față de ei, contra societății închise în propriile principii dezgustătoare.

„Poemul teatral” care se însuflețește prin „rock” devine transparent, gata să fie digerat de către cei prezenți, devine strigătul mult așteptat al disperării față de omenesc și nașterea unor instincte post-primare… „Poemul” nu e lung. E disecat pînă în măduva vocalelor care se transpun în ecouri sublime, de-acolo, de undeva de sus. Se unduiește cu problematica sexualității, dar și cu îngrădirea gîndirii celor mari față de proprii copii.

Adolescenții se umilesc în fața oglinzii, căci trupul lor este necunoscut, acoperindu-l brusc cu pămîntul din care e născut – un paradis al căderii și al prevestirii sfîrșitului (tragic). Actoria, în această „primăvară” se ridică pînă la luminile candelabrelor care zac deasupra morții mult prea tinere și a cruzimii față de interzicerea autocunoașterii. Flexibilitatea comunicațională ridică la un nivel înalt fiecare replică rostită, dar mai întîi gîndită, aproape chiar trăită. Forța ”vorbelor lirice” prin care adolescenții-actori se trăiesc pe ei înșiși zdruncină fiecare liniște în parte a sălii-scenă împărțită-n două lumi, aceleași, căci ele se văd ca-ntr-o oglindă uriașă.

N-am să numesc punctual rolurile, trăirile fiecărui adolescent-actor. N-are importanță. Pentru că toți trăiesc „poemul teatral rock” la maximum, cu sinceritate. N-am să caut „bube” printre rîndurile „poemului teatral rock” ca fiind necesare unei distrugeri morale sau pur teatrale, căci scopul scuză mijloacele, acel scop pe care Vlad Cristache l-a simțit adînc după ce l-a visat nopți la rind. Și-atunci argumentarea devine prezentă, densă, ba chiar, pe alocuri, revelatoare.

Lumea copilăriei care se cufundă în lumea maturității primare, inocența ucisă, impulsurile sexuale privite ca pe niște monștrii pătrunși în adîncurile lor, uciderea unor destine de către cei mari prin nepăsare și „disciplină-moralizatoare”, toate acestea produc efectul de „regîndire” al celor care credeau că ceea ce fac pentru tînăra generație, fac bine… Numai că această „regîndire” este de fapt o mască după care se ascunde gîndirea deformată asupra relațiilor instinctual-sexuale care se nasc, ca o normalitate necesară, la vîrsta fragilității.

Rigorile absurde ale societății sunt respinse instinctiv de către cei ce se aseamănă cu niște flori abia ieșite din pămîntul bolnav, vrînd doar lumină și apă – ceea ce se cuvine unei vieți normale. Concretețea scenografică pune în valoare „poemul teatral rock” și-l scrie, rind cu rind, ca pe o iubire pierdută, rătăcită, dar vitală. Ca pe o iubire față de un prieten imaginar, căruia îi șoptești la ureche: „bună ziua”, neștiind c-o faci pentru ultima oară. 

Luminile calde și reci care dansează prin ceața densă a trăirilor crează un paradis paradoxal, înfipt în retina spectatorilor prezenți la școală cu scopul de a învăța diferențele majore dintre educație și învățare.

Cu siguranță, avem nevoie de educație prin intermediul școlii. Dar atunci cînd această educație este limitată, incompletă, atunci cînd această educație are lipsuri referitoare la ceea ce înseamnă omul prin omenesc și la ceea ce ar fi necesar să învățăm despre noi înșine, atunci ce ar fi de făcut…?!

Poate… să nu învățăm pentru școală, ci pentru viață. Însă cine ar înțelege asta…?! Cine altcineva, decît ei, adolescenții rătăciți într-o primăvară care nu se mai deșteaptă… și care în curînd va pleca, departe. Ar fi timpul pentru un alt anotimp.

Deșteptarea Primăverii m-a deșteptat primăvara. Și mă va deștepta și vara, și toamna, și iarna. Tot restul vieții. Ușa s-a deschis. O lumină rece a pătruns peste întregul sfîrșit.

Bună ziua, prietene imaginar! Îți spun pentru ultima oară. Și știu că e pentru ultima oară. Totuși, e prea tîrziu pentru mine. Sunt deja un adult pierdut. Îmi doresc însă ca pentru cei adolescenți să nu fie prea tîrziu.

La revedere, prietene imaginar! Îți spun pentru prima oară.

Dragoș N. Savu este specialist în comunicare teatrală.