Despre necăsătorie & necăsătoriţi
De ce există pe planeta aceasta binecuvîntată oameni care nu se căsătoresc? V-aţi întrebat vreodată? Să mă iau pe mine: „Mihnea, de ce eşti tu necăsătorit? Mîine-poimîine faci 40 de ani, alţii au copii de liceu, la vîrsta asta, iar tu...” Eu ce? „Tu... de ce nu te căsătoreşti?”
Cunosc multe persoane care se confruntă cu asemenea întrebări, plus nedumeririle care le însoţesc. Femei şi bărbaţi, deopotrivă. Care, începînd cu părinţii, sînt supuşi unui nemilos taca-taca pe subiectul acesta.
Celebra „Ai o vîrstă, ce mai aştepţi?”, expusă în felurite variante, de la cele mai aluzive pînă la cele mai directe, e nedisputată în frecvenţa cu care e rostită cînd au loc întîlniri cu neamuri sau prieteni. Dar nu numai. Ci şi cu simple cunoştinţe. Şi nu i te poţi sustrage, fiindcă îi înverşunezi şi mai tare. Există o apetenţă neostoită pentru soiul acesta de întrebări, cînd cineva intră în contact cu o persoană necăsătorită.
— Cum, nu ai fost căsătorit niciodată pînă acum?
— Nu.
Mici strîmbături, priviri compătimitoare şi mimici consolatoare, dar şi avid cercetătoare. Pentru că, uite, ai două mîini, două picioare, un loc de muncă stabil. Cum, şi maşină? Poftim, şi casă? Porţi şi ochelari, ai plătit şi amenda aia de acum cinci ani încă o dată – la prima vedere, nu ar avea ce să îţi reproşeze. Şi tocmai asta îi contrariază. Deci, de ce nu ţi-ai găsit şi tu o fată? Morfolesc întrebarea asta pe buze de cînd au aflat infirmitatea ta, ba ar vrea să afle şi mai multe, e mereu palpitant un asemenea subiect, cum să nu, dar cum să afle? Te asaltează pe ocolite:
— Nu-ţi plac copiii?
— Ba da.
Aha. Pauză. Alt asalt.
— Şi copii ai?
(Deh, ai o vîrstă.)
— Nu, nu am.
— Şi nici nu vrei să ai?
— Ba da.
— De ce nu te însori atunci?
Pfoa!
Mi se întîmplă, cînd repectivul are o figură în spatele căreia ghicesc sursa inocent neanderthaliană care-i dirijează procesele neuronale şi, implicit, întrebările idioate, să răspund la întrebarea dacă am copii cu această glumă obosită: „Nu de care să ştiu”, o glumă veche de cînd a luat fiinţă rizibila instituţie a holteiului care trăieşte în afara normelor (unora din ele) statornicite de societate, dar asemenea curioşi, invariabil, precum doctorul Cottard al lui Proust, nu cunosc „dacă interlocutorul voia să rîdă sau era serios” şi îşi înfloresc fizionomia cu „un surîs convenţional”, care vrea să arate, chipurile, că ei ghicesc exact ce ai vrut să spui, deşi n-au deloc habar. Iar acel surîs vag, confuz, uşor tembel, pe care mi-l oferă băgătorul în seamă e nepreţuit.
Dacă băgătorul e de esenţă masculină, e o plăcere să-l urmăreşti cum împleteşte din sinapse noduri marinăreşti, însă atare replică, uneori, dă naştere unor crevase uriaşe, cum e aceea din filmul San Andreas, în gîndirea celor de sex feminin, astfel că imboldul cavaleresc de a face lumină prevalează şi le spun că „e doar o glumă şi n-am copii. Dacă aş fi avut, aş fi ştiut.” Chiar şi aşa, mutra unor tipe e irezistibilă, mă invită parcă să nu las lucrurile la nivelul acesta de limpezime, drept care adaug: „Bănuiesc.” Sau: „În plus, sînt virgin. Mă păstrez pentru noaptea nunţii.” „Hai, măi, vorbeşti serios?”
Recunosc, dau şi peste asemenea persoane. Care se îndoiesc de sinceritatea mea. Încît tot mai mult sînt tentat să renunţ la scumpa povară a castităţii. Nimeni nu pare a o mai preţui în ziua de azi. Una, două, hai acasă la mine, hai să facem sex, hai să ne vedem de vieţile noastre, hai, gata, să nu te mai văd în faţa ochilor!
Păi, aşa am fost educaţi în Liceenii că trebuie să evolueze sentimentele şi legăturile? Aşa ne-au învăţat părinţii? Nu, învăţămintele lor – şi nu doar ale lor: vezi Biblia, vezi datinile, vezi pe Cornel, fostul coleg de clasă, vezi pe Ioana, vecina de palier – au fost clare: cînd vei creşte, să te aşezi la casa ta! Paşii sînt simpli şi neschimbaţi de generaţii: mergi la şcoală, îţi faci un rost, plantezi un copac, cunoşti o fată/un băiat, vă luaţi, faceţi copii, cumpăraţi maşină de spălat cu cuponul de reduceri, mergi la all inclusive la bulgari...
Nu e nimic complicat. Da, dar există o categorie de indivizi care fracturează cursul firesc al evenimentelor şi sar peste etapa „vă luaţi, faceţi copii”. Întrebare: de ce?
Unii au impresia că persoanele necăsătorite s-au contaminat cu un virus, iar în străfundul lor s-a instalat fie o imposibilitate psihică de a-şi întemeia o familie, un fel de boală care-i declasează la rolul de schilozi social – aspect vizibil prin impulsul necontrolat de a-i compătimi, impuls al cărui scop, straniu paradox, e tocmai de a le dovedi că nu-i consideră nişte infirmi –, fie o stare de indiferenţă/sfidare la adresa căsniciei, posibilitate ce-i aruncă pe fundamentaliştii crezului familial în spirala unor convulsii vomitive fiindcă îndrăzneşti să judeci căsătoria cu invidia burlacului care n-ajunge la însurătoare.
Toate ca toate, însă cea mai deplorabilă chestie e, de departe, încăpăţînarea susţinută a multora de a-i consola pe oropsiţii lipsiţi de căldura unei familii, mania duhovnicească de a-i mîngîia pe creştet cu gesturi tandre şi insistenţa diabolică de a revărsa din preaplinul optimismului personal asigurarea că va străluci soarele şi pe uliţa lor, aşa cum a răsărit în inima părăsită a atîtor şi atîtor persoane care-şi pierduseră speranţa şi care, ca într-un film hollywoodian cu final neaşteptat, şi-au găsit... eee, ghiciţi ce... ei bine, da, jumătatea. Cu care... ei bine, s-au căsătorit.
The End.
(În fundal, pe acorduri de Braşoveancă, prietenii caterincoşi şi-au pus deja în gînd s-o fure pe mireasă, s-o ducă într-un club din Centrul Vechi şi să-i facă poze la Arcul de Triumf, ceilalţi invitaţi la nuntă se pregătesc pentru dansul pinguinului, iar ăia cu obligaţii, depinzînd de locaţie, întreabă pe ocolite cît o costa tacîmul, dacă darul se strigă sau se dă la plic, dar poate se dă la plic, totuşi, că doar la ţară se mai strigă, ce naiba!)
Bun, acum să ne trezim puţin, dacă se poate!
Doamnelor şi domnilor, dragi părinţi, rude, prieteni şi cunoştinţe absolut întîmplătoare de care am uitat imediat ce au dispărut din raza vizuală, ăia necăsătoriţi nu-s părăsiţi, dom’ne, într-un pustiu peste care se aşterne întunericul, ba au o viaţă destul de interesantă, mulţi dintre ei. Suficient de interesantă ca să le fie bine aşa cum trăiesc la momentul actual. Surprinzător, există viaţă şi în afara căsătoriei. Cu toate astea, chiar dacă nu ar fi fost influenţa constrîngătoare a societăţii şi bisericii, care constituie o forţă copleşitoare a afirmării instituţiei căsătoriei, mare parte dintre ei nu ar avea nimic împotriva căsătoriei ca atare.
Căsătoria e OK.
Dar... ştiţi că există mereu un „dar”, ca să faci pasul ăsta e nevoie întotdeauna de doi, iar pe acest „doi” se exercită presiunea întregii dificultăţi a realizării mariajului. Fiindcă „al doilea”, chiar dacă om fi şapte miliarde de fiinţe aparent raţionale pe acest Pămînt, nu e mereu uşor de găsit. Aţi citit romanul Adam şi Eva al lui Rebreanu. Aţi văzut prin cîte existenţe s-au perindat jumătăţile de el şi ea, cîte epoci au fost nevoiţi să străbată şi tot nu le-a fost dat să se unească! Din fericire, nu la toţi şi toate se repetă scenariul de acolo, dar la unii se întîmplă.
Teoretic, de fapt, „al doilea” – jumătatea prin intermediul căreia, recurgînd cu scrupulozitate la tainele „căsătoriei”, se poate achiziţiona titulatura de „soţ”/„soţie” – e mereu prezent sub o formă sau alta, implorînd a fi băgat în seamă şi zbătîndu-se să-ţi intre în graţii, dar noi nu discutăm aici de fake-uri şi chinezării (deşi c-un rol de fake cu toţi sîntem datori în viaţa altcuiva; minim), ci de the one & only. Specimenul acesta rareori e la vedere şi la fel de rar tu, în mod stupid şi de neînţeles, refuzi să pui mîna pe el/ea cînd îşi face apariţia. Bătrînii, în baladele lor, spun că s-au înregistrat şi asemenea cazuri stupefiante, însă au fost, pare-se, regretate cu rîuri de lacrimi. Aşa o fi. Tot bătrînii mai susţin că, şi cînd ai pus mîna pe the one & only, de multe ori s-a dovedit a fi tot un fake. Aşa o fi şi asta. De regulă, însă, cînd „al doilea” (ăl’ autentic, la prima vedere) se anunţă cu surle şi trîmbiţe în viaţa ta, nu prea e vreme de taclale: „V-aţi văzut, v-aţi plăcut, ce rămîne de făcut”? Simplu, o escală la altar. (Cu condiţia, fireşte, ca ea să fie de acord, dacă e fată, sau, dacă e băiat, să facă propunerea, că degeaba tu vrei şi el tace ca o momîie, de parcă n-ar şti ce gest minunat aştepţi din partea lui. Şi doar sînteţi de cinci ani împreună, pentru numele lui Dumnezeu!)
Un prieten cu care am mers la IKEA într-o duminică, îmi arăta cuplurile care se buluceau la produse (nu vreţi să ştiţi cum arată IKEA în week-end, ai putea face recensămîntul populaţiei, cu puţină imaginaţie):
— Stai să-i vezi peste zece ani ce-or să se ciondănească pentru salteaua, patul şi veioza pentru care acum se ciondănesc, în glumă, fiindcă nu ştiu pe care să o aleagă!
Era o exagerare, el avînd 15 ani de căsnicie şi fiind una din puţinele cunoştinţe care îmi mai dau speranţe că se poate trăi şi prin înţelegere, iubire, respect şi armonie într-o căsnicie. Totuşi, ceva-ceva adevăr era în spusele lui.
Mulţi se căsătoresc pentru că trebuie să bifeze (şi) această activitate, pentru a intra în rîndul lumii. Mulţi ajung nefericiţi tocmai fiindcă se căsătoresc doar ca să bifeze acest deziderat al vieţii, fără a da importanţă altor considerente. Se poate discuta mult, căci e un subiect inepuizabil, cu o infinitate de faţete. Cum orice abordare include simplificări consolatoare şi orice generalizare beneficiază de o doză substanţială de adevăr, argumente pro şi contra vor avea toate taberele. Dar, oricum ai da-o, pe termen lung, alegerile, dominate de străduinţa perpetuă de a conferi respectabilitate vieţii umane, sînt învăluite în umbra incertitudinii. Nu afli cît de inspirat ai fost luînd o decizie decît după ce ai luat-o. Pînă atunci, bîjbîi în presupuneri.
Aşadar, majoritatea celor necăsătoriţi ar face pasul dacă s-ar simţi ispitiţi să o facă, că doar nu e mare şmecherie. Mulţi au şi făcut-o, pentru a se întoarce de unde au plecat. Azi eşti însurat, mîine nu mai eşti. Căsătoria pare a-şi fi pierdut miza, în dauna laturei mondene pe care o presupune un atare eveniment, căsnicia nu mai e luată în serios, cei care-au trecut prin asta nu se mai simt vlăstare ale unor acte de graţie divină. Oricum, preponderent, nu căsătoria e problema, ci absenţa din peisaj a unui al „doilea” convingător, deoarece, cînd faci un asemenea pas, urmăreşti să te asiguri că viaţa, ca să mă opresc la C.S. Lewis, se „aeriseşte” şi va „pluti ca o luntre”, nu va „hodorogi ca o căruţă” (sau măcar sînt îndeplinite premisele pentru a se întîmpla asta). Însă, dacă „al doilea” nu există, nu rezultă musai că persoanele necăsătorite sînt singure şi ale nimănui sau, în caz că, brrr, au o vîrstă, nu înseamnă neapărat că sînt pretenţioase şi visează Brad Piţi şi top modele, în schimb, dacă tu clefăi în gura-ţi ştirbă nonstop clişeele astea, sigur înseamnă că eşti prost.
De asemenea, a te situa în afara căsătoriei nu demonstrează că eşti expus automat unei forme particulare de anxietate, fragilitate şi ciudăţenie şi nicidecum nu implică datoria de a-ţi oferi sfaturile şi privirile compătimitoare. Pentru că nu e cazul.
Nu în ultimul rînd, să întrebi, treanca-fleanca, pe cineva necăsătorit cînd are de gînd să se căsătorească e la fel de nimerit cu a întreba pe cineva căsătorit cînd are de gînd să divorţeze.
În rest, vorba lui Tamango, „ce să vă mai zic eu vouă”: viaţa e frumoasă. Sau ar trebui să fie. Pentru toţi. Însuraţi, neînsuraţi, divorţaţi & divorţate, femei, bărbaţi, părinţi, copii, bătrîni, gay, negay, albi, negri şi verzi, mari, mici, graşi, slabi, blonzi, bruneţi, ba inclusiv pentru sfătuitorii de meserie, pentru curioşi & proşti.
Că şi ei sînt de-ai noştri.