Despre frumusețea clipelor cînd viața și arta se întîlnesc - interviu cu Sanja Mitrović

20 octombrie 2011   Dileme on-line

Sanja Mitrović este regizoare de teatru, coregrafă, performer și scriitoare din Serbia. În 2001 a emigrat în Olanda și s-a stabilit la Amsterdam.  Este fondatoare a Stand Up Tall Productions (2009). În ultimii ani, creațiile sale au fost prezentate în turnee în Europa și în lume, primind reacții elogioase din partea criticii. În 2010, Theatre Instituut Nederland i-a acordat presigiosul premiu BNG The Best Young Theatre Director Prize pentru producția sa Will You Ever Be Happy Again?.

În cadrul Explore Dance and Performance Festival, publicul v-a putut vedea în două spectacole: 1:Songs de Nicole Beutler și propria dumneavoastră creație, A Short History of Crying. Ce ne puteți spune depre colaborarea cu Nicole Beutler, cum a avut loc acest proces de creație, această întîlnire artistică?

Spectacolul 1:Songs a fost creat ca urmare a unei colaborări pe care o consider extrem de eficientă. Nicole a dorit să lucreze la un solo gîndit cu și pentru mine, iar ideea a fost aceea de a realiza un spectacol despre personaje feminine importante din istoria teatrului. Avînd în vedere că sînt pasionată de textele teatrale, cu care am lucrat eu însămi foarte mult, am fost atrasă imediat de posibilitatea de a interpreta atît de multe personaje într-un timp concentrat. Pornind de la această perspectivă generoasă, în etapele inițiale ale procesului de creație ne-am dat seama că interesul nostru comun consta în explorarea unei modalități de a face un spectacol sub forma unui concert pop.Mă stimula foarte tare ideea de a cînta pe scenă.Mi s-a cerut să fac o selecție a textelor mele preferate și m-am bucurat de perspectiva de a le alege pe acelea pe care le simțeam cel mai aproape, care îmi plăceau cel mai mult. Unele texte din spectacol au o semnificație foarte personală, fiind opțiuni spre care probabil alți performeri nu s-ar fi îndreptat. Acesta este motivul pentru care a lucra la această piesă a reprezentat o mare bucurie: ea reflectă foarte mult propriul meu tip de sensibilitate. De obicei, Nicole este foarte riguroasă, lucrează cu foarte multă precizie. În acest caz, mi-a dat foarte multă libertate în procesul creației și nu am ratat această ocazie.

Am lucrat foarte mult în studio cu DJ Gary Shaperd. El a mixat muzica și a creat mostre muzicale, iar eu interpretam textele. La începutul colaborării am creat împreună două cîntece care au rămas în spectacol pînă la final.

Este extrem de interesant modul în 1:Songs a rezultat din convergența a trei tipuri diferite de energii creatoare. Avînd în vedere cît material a rezultat din intervenții individuale, nu simt că în acest spectacol mă manifest ca un  performer de tip clasic. Desigur, direcția fundamentală a fost trasată de Nicole. În spectacolele pe care le creez eu, simt că ar trebui să am grijă de fiecare aspect, dar atunci cînd lucrez cu alții îmi place să fac cîțiva pași înapoi și să las lucrurile să rezulte din interacțiunea dintre diferite idei. Așadar, deși există anumite decizii pe care nu le-aș fi făcut eu personal, consider că acest spectacol este creația unui colectiv de autori.

Mi-ați anticipat cumva următoarea întrebare: care este diferența dintre a juca într-un spectacol creat de un alt artist și a fi în propriul dumneavoastră spectacol? Ce înseamnă a fi integrat performativ în propriul concept?

În procesul creației, atunci cînd e vorba de propriul meu spectacol, îmi este adesea destul de greu să stabilesc o linie clară de demarcație între statutul de performer și acela de coregraf sau regizor. Pînă la un punct acestea converg, se intersectează, iar o creație de calitate va rezulta întodeauna ca urmare a unui dialog, a unui schimb de idei, indiferent care este „poziția oficială” ocupată de fiecare. Cînd toate acestea se armonizează, rolul unui light designer este la fel de important ca acela al dramaturgului sau regizorului. În creațiile mele de pînă acum, am jucat în propriile piese și le-am regizat. Este o situație foarte solicitantă, care necesită trasarea unui spațiu al distanței critice, pentru a îndeplini eficient ceea ce îmi propun. Poate de aceea procesul necesită de cele mai multe ori timp îndelungat, multe pauze între activitățile de cercetare, repetiție și montaj final. Îmi plac foarte mult perioadele de tăcere și contemplare ce intervin după etape intense de lucru în studio. Sînt momente prețioase în care piesele din puzzle încep să se adune și să se armonizeze.

De ce, dintre toate posibilele manifestările emoționale, ați ales ca în spectacolul dumneavoastră să interogați plînsul? Este o opțiune personală explicită, sau este mai mult inspirată de mecanisme emoționale?

Sînt foarte interesată de modul în care emoțiile sînt manifestate în diferite situații și de cauzele în virtutea cărora le exprimăm public. Venind în Olanda din fosta Iugoslavie, am conștientizat faptul că există diferențe fundamentale între formele prin care oamenii își exprimă fericirea sau durerea prin intermediul lacrimilor. Chiar dacă sîntem toți europeni, există coduri comportamentale care confirmă faptul că Estul și Vestul sînt două contexte culturale distincte. În spectacolul meu, A Short History of Crying, mă joc cu aceste clișee, în încercarea de a sugera natura lor arbitrară și modul în care sînt motivate politic. Spectacolul este conceput ca o călătorie prin istoria mea personală, combinată cu o abordare științifică, detașată.

În creația mea sînt interesată de relația dintre individ și societate. Ca material documentar, folosesc adesea evidenţe (auto)biografice, filmări descoperite, și mărturii ale artiștilor, pe care le confrunt cu narațiunea de tip istoric. Spectacolul Will You Ever Be Happy Again?  a fost gîndit ca o întîlnire între un performer german și unul sîrb, „copii răi” ai istoriei europene recente, care își împărtășesc amintirile din copilărie, pentru a putea face față întrebărilor născute din responsabilitate și vină. În A Short History of Crying, continuu să explorez statutul individului în relație cu diverse sisteme de putere, prin teme precum memoria, emigrarea, moartea. Am folosit documentație video rezultată din cercetarea realizată în călătoria pe care am întreprins-o în sudul Serbiei și în Muntenegru și am combinat acest material cu filmări TV, imagini cinematografice și de pe Youtube.

Cum relaționați cu publicul? Este o formă de expunere sau un dialog profitabil pentru ambele părți?

Îmi face o mare plăcere să colaborez în creațiile mele, iar publicul este, pentru mine, parte din acest proces. Mă bucură împărtășirea experienței de pe scenă și sentimentul dat de simțul comunității temporare prilejuite de spectacol. Este o formă specială de prezență care mă ajută să să comunic eficient ceea ce am de transmis. Energia care circulă între scenă și public, comunicarea ce are loc în aceste condiții este ceva ce nu poate fi atins altfel decît prin scris. Este un dialog activ. Și chiar dacă impactul acestei forme de dialog poate sta sub semnul întrebării, în comparație cu alte mijloace media (în ceea ce privește numărul celor care primesc mesajul), pentru mine frumusețea rezidă în aceste mici și aparent minore acte de schimb, în care viața și arta se întîlnesc, chiar pentru cîteva momente efemere...

A consemnat Gina Șerbănescu

Foto: Stephan van Hesteren

 

Mai multe