„Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor” de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, Ed. Humanitas
Editura Humanitas vă prezintă, în avanpremieră, un fragment din volumul Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Cartea va fi disponibilă în librării începînd cu 11 noiembrie.
Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de cînd lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oamenilor. Ce este, pînă la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?
Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.
***
Despre destin (fragment în avanpremieră)
Gabriel Liiceanu
Dragă prietene, încep prin a spune că am o veste bună pentru tine: Dumnezeu există! Ba chiar și îngerii există! Numai că nu sînt în cer, și nici în „interval“. La ce bun să răscolim universurile și să recurgem la imaginale „centuri de smarald ale lumii“ sau la „voaluri suprasensibile“, de vreme ce venim pe lume echipați cu Dumnezeu? Căci asta înseamnă cînd spunem că Dumnezeu e lăuntric, și nu transcendent. Dumnezeu e principiul aprioric al conduitei noastre. Tot universul gravitează în jurul sanctuarului infinit al lăuntricului nostru. Numai pentru că există un Dumnezeu în „dincoace“, în lăuntrul meu, numai pentru că există un infinit interior pot să te percep ca seamăn și să te iubesc ca prieten.
Și acum mă întorc la destin în condițiile în care Dumnezeu se află în noi (și nu într-un „dincolo” nedefinit) drept condiție de posibilitate a conduitei noastre. Așadar, în privința destinului, consider că noi nu sîntem decît libertate. A-ți pune libertatea la lucru înseamnă a nu-l lăsa pe Dumnezeu să lîncezească și să se plictisească în tine. De-aici rezultă că tot ce ține de destin vine dintr-o cultură a alegerii. Toate alegerile mele încap în El și, cum mă definesc prin ele, pot fi bun sau rău, minunat sau abject, călduț sau croit dintr-o bucată, plin de speranță sau deznădăjduit. Vorba „ajută-te singur şi te va ajuta şi Dumnezeu!” pleacă tocmai de la justa înțelegere a coincidenței dintre mine și El.
Românii cred mereu că îi va ajuta pînă la urmă „bunul Dumnezeu” să iasă din impas. (Tu ceri, El dă și de-asta, cel mai adesea, El ia chipul norocului și e „bun”.) Ce-i drept, uneori românii au noroc și ies din impas, iar dacă nu mai ies cu deceniile, așa cum pare să se-ntîmple acum, este tocmai pentru că nu-l poartă pe Dumnezeu în ei și pentru că stau cu mîna întinsă la cer, în loc să aleagă ce era de ales: rămînerea pe pozițiile speranței, sau ale lucidității, sau ale curajului, sau ale loialității, sau ale adevărului care trebuie rostit cu orice preț. Eu cred că numai infinitul lăuntric ne dă și ne face destin. Destinul privește numai și numai ceea ce faci în virtutea libertății tale, indiferent că ești în restriște sau nu.
Andrei Pleșu
Dragă Gabriel, „Dumnezeu există”, spui tu, dar nu în puzderia de metafore cerești ale „specialiștilor”. Dumnezeu e în infinitul nostru lăuntric, e „principiul aprioric al conduitei noastre”. Gata! L-ai găsit! Adevărul e că te afli în bună companie. Și Carl Gustav Jung spune undeva că „Dumnezeu este un produs al abisului inconştient al eului”, că e un „arhetip al totalității”, asumabil, ca atare, drept pattern al comportamentului nostru.
Dar, dragul meu, eu nici cu aceste construcții „împăciuitoare“ nu mă pot acomoda. Și atunci, unde mă aflu? Simplu spus, mă situez – orgolios? – în afara orgoliului de a ști. Prefer ipostaza căutătorului. Sper să nu sune insolent: nu vreau să găsesc Adevărul înainte de a fi epuizat toate meandrele neliniștilor mele și de a fi frămîntat, pînă la frăgezime, aluatul propriilor mele tenebre. Aș putea găsi și o formulă mai convenabilă: nu vreau să găsesc Adevărul înainte de a‑l fi meritat! A‑l merita înseamnă a fi pregătit pentru întîlnirea cu el. Și a evita, grijuliu, suspendarea prematură, nerăbdătoare, a drumului, crezînd că i‑ai atins capătul. Prefer foamea, alergarea înfometată spre masa cea de taină și așteptarea nesigură (pentru că neprogramabilă) a Întîlnirii. Prefer să‑L caut toată viața (ba sper chiar și după moarte) pe Dumnezeu, decît să‑l iau în posesie după regulile și limitele mele pămîntești. Și nu cred că există căutare mai profitabilă, mai aventuroasă, mai îmbogățitoare, mai împlinitoare pentru om decît căutarea neîntreruptă a lui Dumnezeu. Căutarea „denegăsitului“!
Și acum: cum legăm toate astea de subiectul propriu‑zis al „turnirului“ nostru? Cum tratăm eventuala frustrare a cititorilor? Răspunsul meu ar fi că tocmai o „frustrare“ benefică, provocatoare, neîngrădită am vrut să obținem. Nu ne‑am făcut iluzia că vom clarifica o dată pentru totdeauna problema destinului. Tot ce putem spera e să fi dirijat atenția fiecăruia spre sensul, rostul și ordinea vieții proprii și a lumii. Cum să pricepem ceea ce ni se întîmplă, cum să domesticim hazardul, cum să ne modelăm limitele, cum să trecem prin și peste încercări de tot felul, cum să fim simultan luați prin surprindere de împrejurările vieții și să ni le asumăm calm și productiv. Nu ne‑am propus să oferim un „rețetar“ existențial care să dizolve insomniile. Căci, vorba cronicarului, nu e alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă… decît căutarea destinului propriu.