Despre cronica literară (I)
„Pentru fericirea de a impune o carte, un autor, la un an o dată – scrie Nicolae Manolescu în 1968, într-un text cu titlul de mai sus – cronicarul se expune permanent ironiei şi dezaprobării. Scriitori şi cititori se unesc în a nu fi de acord cu el; pare născut spre a irita pe toată lumea şi cei doi-trei care întrevăd onestitatea lui sînt cei mai nemulţumiţi. Cronicarul este «la bête noire» a literaţilor de tot felul, temut uneori, iubit niciodată, omul cu cei mai mulţi duşmani şi cu cei mai puţini prieteni.”
Tînărul critic îşi va începe ultimul alineat al acestei Teme cu o formulare paradoxală, tipic călinesciană. Încheierea trimite însă către Lovinescu: „Idealul pentru cronicar este, în cele din urmă, anonimatul. Nu vreau să spun că el nu trebuie să aibă personalitate. Dimpotrivă, fără personalitate puternică, un cronicar ajunge să fie dominat de cărţi, cînd el e chemat tocmai ca să le domine. Vreau să spun că, prin constanţă şi tact, cronicarul devine cu timpul o obişnuinţă pentru cititori, iar verdictele lui se fac aşteptate. Se fac aşteptate, pur şi simplu; cu ce sentimente, n-are importanţă. Un bun cronicar trebuie să nu mai fie o persoană, ci o nelipsită prezenţă, un magistrat anonim. Cînd o revistă literară se identifică astfel cu cronicarul ei, înseamnă că putem avea încredere într-o judecată dreaptă şi neinfluenţată de factori exteriori.”
Primul lucru care frapează în frazele de mai sus e nu atît îndrăzneala cronicarului (era de aşteptat ca un tînăr critic să aibă un alt ton decît cel, mai înţelept, al unuia vîrstnic), cît forţa lui de anticipare. La data scrierii acestor rînduri, Manolescu avea în spate şase ani de cronică literară, pe care o ţinea, e drept, în cea mai bună revistă a momentului („Contemporanul” lui George Ivaşcu), dar nu de mai multă vreme. Or, tînărul cronicar vorbeşte aici în virtutea unei experienţe pe care abia evoluţia sa ulterioară o va face posibilă. La 29 de ani şi cu şase ani de cronică, el se exprimă cu greutatea cronicarului cincuagenar care, în 1992, va număra treizeci.
Al doilea element surprinzător e, pentru mine, chiar tabloul zugrăvit în culori destul de sumbre de către un cronicar de obicei optimist şi încrezător în puterile criticii. Îl descoperim tratat cu mefienţă ori ostilitate publică, şi încă într-un regim „permanent”. „Toată lumea” e iritată de el şi numai cîţiva îi „întrevăd” onestitatea. E uneori temut, dar iubit, „niciodată”. El are fericirea de a impune o carte, dar această fericire vine rar, o dată pe an.
Sîntem totuşi în 1968! Adică în perioada în care „modelele” realismului socialist se vedeau înlocuite de o pleiadă de tineri scriitori (poeţi, prozatori, dramaturgi) ce aveau să schimbe faţa literaturii române postbelice. Era, atunci, momentul de vîrf al liberalizării regimului; momentul în care autori din toate generaţiile (unii dintre ei, foşti deţinuţi politici) se întîlneau cu o critică extrem de receptivă şi cu un public aproape avid de literatură adevărată. De unde atunci frecvenţa atît de redusă a impunerii, de către cronicarul nostru, a unor cărţi de autori români contemporani? Şi în ce măsură îi putem face credit lui Nicolae Manolescu pentru această afirmaţie, de vreme ce cunoaştem, azi, multitudinea descoperirilor sale din epoca respectivă?
Singurul răspuns plauzibil este că autorul textului din 1968 dizolvă, în el, contextul pentru a se ridica la o treaptă de generalitate şi „idealitate” profesională. Se explică, astfel, şi definirile înţelepte şi non-biografice ale unui cronicar aflat nu de mult în exerciţiul profesiei; şi ignorarea faptului că 1968 însemna cu totul altceva, pentru un critic al actualităţii literare româneşti, decît 1962. Manolescu cunoştea prea bine, din interior, diferenţa; însă Tema lui vrea să facă un portret al Cronicarului generic, iar nu un autoportret.
Abia mai tîrziu cele două, portretul generic, ideal al Cronicarului şi portretul lui Nicolae Manolescu vor cupla, în conştiinţa publică. Pentru aceasta, a fost nevoie de continuitate, de constanţă – şi e de observat că ele se regăsesc în schiţa portretistică a autorului. Adverbele devin, în retorica textului său, mai importante decît verbele: „uneori”, „niciodată”. Determinările temporale tind spre ciclicitate: („la un an o dată”) ori spre un vector procesual („devine cu timpul”). Secvenţa-cheie nu mi se pare „magistrat anonim”, à la Perpessicius, ci exact cea care o precede: „nelipsită prezenţă”. Ea are ceva tautologic, şi asta pentru că Manolescu a simţit, aici, nevoia de a marca dublu ce i se părea mai important pentru oficiul de cronicar literar.
În orice „punct” al contextului istoric macro (1963 sau 1968, 1971 sau 1989) şi indiferent de vîrsta la care se află Cronicarul – el asumă, după ce a devenit conştient de sine, elementul determinant şi condiţia de bază a profesiunii sale. De aceea Nicolae Manolescu n-a ales exilul, ca alţi critici „şaizecişti”, optînd pentru rezistenţă.
Rezistenţă rimează cu prezenţă.
Fotografie de Ion Cucu