Despre corecta folosire a imaginaţiei
- interviu cu Horia-Roman PATAPIEVICI -
(apărut în revista Dilema veche nr. 66 / 2005)
Cu ocazia Zilei Mondiale a Cărţii şi a Drepturilor de Autor, precum şi a Zilei Mondiale Cervantes, sîmbătă, 23 aprilie 2005, la Institutul Cultural Român se va desfăşura Colocviul Internaţional „Don Quijote, Cervantes şi epoca lor”, organizat de Ministerul Spaniol al Culturii, Institutul Cervantes şi Institutul Cultural Francez din Bucureşti. Vor fi invitaţi să conferenţieze mari nume universitare din Spania, Franţa şi România: Adriana Babeţi, Bartolomé Bennassar, Antonio Bonet Correa, Jean Canavaggio, Eugen Denize, Neagu Djuvara, Andrei Ionescu, Cornel Mihai Ionescu, Sorin Mărculescu, Carmen Muşat, Horia-Roman Patapievici şi Joseph Pérez.
Cum arăta lumea lui Cervantes acum exact 400 de ani?
În 1605, cînd a apărut primul volum din El Ingenioso Hidalgo Don Quixote de la Mancha, lumea veche (Antichitatea şi Evul Mediu) părea de neclintit, iar lumea nouă (Modernitatea) părea o excentricitate lipsită de viitor. Era o lume în care adevărurile de ieri deveneau de la o zi la alta fantasme, iar unele din fantasmele vechi începuseră deja, pe nesimţite, să devină adevăruri. Era lumea care a inversat raportul dintre fantasme şi adevăr, dintre realitate şi irealitate, dintre lucrurile dorite şi cele nedorite (ori de nedorit), dintre lumea de sus şi lumea de jos.
Secolul al XVII-lea nu este doar secolul marilor răsturnări, este şi secolul marilor inversiuni. Tradiţia a fost răsturnată în ceea ce, cît timp aceasta era în putere (nu la putere, cum ar vrea filozofii postmoderni), păreau a nu fi decît nişte marginalia la textul central, asemenea acelor stranii marginalia care însoţeau textul Scripturilor, în anluminurile medievale. Iar noţiunile polare, cu ajutorul cărora realitatea s-a lăsat descrisă pînă în zorii modernităţii, au suferit un proces de inversiune: recesivele au devenit dominante, iar dominantele au devenit recesive, schimbîndu-şi domeniul de aplicabilitate.
Cum spunea undeva Ortega y Gasset, „Don Quijote este rodul acestei noi şi mari cotituri pe care o face cultura”. Posibilele, de pildă, nu mai e suficient să fie imaginabile în chip necontradictoriu pentru a fi într-un sens reale, ca pentru antici şi medievali, ci e nevoie să fie în acord cu legile naturii fizice – posibilele trebuie să fi, adică, composibile. Acest simplu fapt modifică complet structura a ceea ce poate fi considerat real.
Cine este mai contemporan cu noi: Don Quijote sau Sancho Panza? Nebunul din cauza cărţilor sau nebunul care îl însoţeşte pe acesta?
Vă amintiţi exclamaţia dezolată a lui Edmund Burke, de la sfîrşitul fragmentului în care o evocă pe regina Franţei, căreia nimeni nu i-a sărit în ajutor, cînd a fost ultragiată: “Vremea cavaleriei a trecut – începe epoca sofiştilor, a economiştilor şi celor care calculează orice; iar gloria Europei a pierit pentru totdeauna”. Don Quijote este martorul şi victima dispariţiei unei lumi – a cavaleriei. Cum ar putea el să mai fie actual azi, într-o lume deplin luată în stăpînire de sofişti, de economişti şi de cei care reduc totul la o succesiune de calcule? – ne amintim, nu-i aşa, de calculul felicific al lui Bentham, soluţia omului modern la problema ierarhizării acţiunilor şi, deci, a scopurilor în care credem… Problema lui Don Quijote (şi a noastră, ca urmaşi ai răsturnării culturale cu care el se confruntă) este în ce anume se poate el (ne putem noi) încrede.
Kafka are o interpretare minunată unde Don Quijote este văzut ca proiecţia unui Sancho Panza prea laş să-şi asume propriii demoni livreşti. În ce măsură cîmpia Montiel a morilor de vînt este o metaforă a culturii?
Pentru mine, adevărata problemă ridicată de lupta cu morile de făină din Criptana este a curajului în faţa vieţii. De aceea, scena cheie a valorii lui Don Quijote este aceea în care el şi cu Sancho, aflaţi la Barcelona pe o galeră, sunt antrenaţi într-un război adevărat cu turcii de pe o brigantină. Brigantina turcească e capturată, doi soldaţi spanioli mor, dar don Quijote, care fusese atît de curajos cu uriaşii închipuiţi, este complet absent în înfruntarea cu duşmanii reali. Sau: faţă de vitejia banditului Roque Guinart, Don Quijote face figură şi de inapt şi de inept. Episodul Montiel trebuie citit în oglinda acestor două episoade: neştiind în ce să se încreadă, don Quijote nu ştie nici unde să îşi plaseze curajul. Or, problema de fond a vieţii, deci şi a faptelor lui Don Quijote, este problema curajului – N. Steinhardt: “pentru ştiinţa organizării şi apărării libertăţii, secretul ultim este curajul fizic în faţa morţii”; Wittgenstein: “geniul este curajul în talent”.
În comunicarea dvs. de mîine veţi face o paralelă între Cervantes şi Ignaţiu de Loyola...
În minunata Viaţă a lui Don Quijote şi Sancho, tipărită de Miguel de Unamuno în 1905, la 300 de ani de la publicarea primului volum din capodopera lui Cervantes, viaţa şi faptele lui Iñigo de Loyola, aşa cum apar acestea în Vita Ignatii Loiolae a părintelui Pedro de Ribadeneyra, sunt folosite ca o oglindă a temperamentului lui Don Quijote: un contemplativ marţial, ca şi Ignacio, de temperament fierbinte şi uscat, suferind de un exces de imaginativa (ne învaţă specialiştii timpului). Igancio a fost un adevărat cavaler, de un curaj extraordinar, şi, ca şi Don Quijote, a fost un pasionat cititor de romane cavalereşti. A căutat să fie asemenea acelor cavaleri din romane. Mai tîrziu, s-a exaltat citind despre faptele sfinţilor în chip de cavaleri neînfricaţi în serviciul lui Cristos. “Dacă ei au făcut asta, şi eu pot să o fac”, îşi spunea Ignaţiu. Or, la fel îşi spunea şi Don Quijote. Motivaţia acţiunii pare a fi la ei identică. Atunci de ce unul este sfînt, iar celălalt nebun? Dacă îl credităm pe Loyola cu viziunile lui, de ce îi refuzăm acest credit lui Don Quijote?
Răspunsul lui Unamuno este că raportul dintre realitate şi fantezie trebuie inversat (rezolvăm ecuaţia contestînd termenii). În finalul cărţii sale, el se întreabă care este criteriul după care noi considerăm că autorul este real, iar personajele sale sunt de fantezie. Pe autor îl vedem în carne şi oase, e răspunsul, pe personaje doar ni le închipuim. Dar, se întreabă Unamuno, cine a murit, între autorul lui Don Quijote şi Don Quijote însuşi? Cervantes a murit, nu personajul său, prin urmare, în astfel de cazuri, ar trebui să fim prudenţi cu criteriile noastre de realitate. Produsele fanteziei, ne îndeamnă Unamuno să credem, sunt mai reale decît produsele din carne şi oase. Dar ce este fantezia? Nu doar facultatea de a produce în mod arbitrar imagini fictive, ci şi capacitatea de a produce imagini ale realităţii.
Or aici, la acest nivel, se poate, cred, desfăşura o comparaţie fertilă între problema pe care o ridică rătăcirile lui don Quijote şi metoda de deosebire a duhurilor pe care o foloseşte Ignaţiu de Loyola în Exerciţiile spirituale. Versio prima latina a acestora a fost redactată în 1541. Citite din perspectiva tradiţiei epistemologice privitoare la constituţia subiectului cunoscător, Exerciţiile spirituale pot fi înţelese ca un îndreptar privind corecta folosire a imaginaţiei (facultatea de a primi, produce şi controla fantasme/imagini; memoria fiind funcţia imaginaţiei care stochează şi reproduce imaginile). În corecta folosire a imaginaţiei constă deosebirea între sfînt şi nebun – şi aceasta este, în fond, toată problematica celor două cărţi pe care le compar.
a consemnat Marius CHIVU