Despre artiştii tineri şi filozofia unui festival - interviu cu Razvan POPOVICI
„Natura talentului artistic folosit de organizație reflectă, de asemenea, și viziunea sa artistică. Anumite organizații artistice întotdeauna angajează staruri, în timp ce altele funcționează pe bază de ansambluri/trupe. Chiar dacă deciziile de distribuție (alături de selecția regizorilor, a scenografilor etc.) sînt unele de natură artistică, ele afectează întreaga organizație. Starurile pot, în mod cert, influența vînzarea biletelor și pot juca un rol major în strîngerea de fonduri. Însă, dezvoltarea unui ansamblu/a unei trupe de prim rang îi poate asigura organizației o mai mare flexibilitate, evitînd totodată cheltuielile și dificultățile de programare care survin în cazul celebrităților.
De fapt, un artist celebru invitat poate dăuna în viitor, dacă, spre exemplu, publicul decide să cumpere bilete numai atunci cînd pe afiș apare un nume faimos. Asta poate conduce la multe scaune libere la spectacole absolut minunate. O decizie prudentă poate fi aceea de a apela la vedete exclusiv pentru spectacolele caritabile, care, în mod evident, sînt evenimente speciale, cu prețuri premium la bilete.”
(Michael M. Kaiser, Strategic Planning in the Arts: A Practical Guide, disponibil online pe artscene.org/uploaded/Pages/ArtistResources/StrategicPlanningintheArts-APracticalGuide.pdf)
***
"Dacă Răzvan Popovici nu ar fi fost crescut și educat în Germania, festivalul nu ar fi avut un nivel atît de înalt. Se vede că e occidental", mi-a spus o doamna absolut remarcabilă la concertul de deschidere SoNoRo de la Palatul Controceni. M-a surprins. Nu mă gîndisem pînă atunci la acest aspect. Credeam că este pur și simplu un festival foarte bine organizat, cu un director artistic carismatic și un PR fabulos, care îl poziționează în termeni la superlativ. Mi-am dat seama ulterior că modul de prezentare mă făcea să nu-mi ridic prea multe întrebări substanțiale, mărginindu-mă la a-l percepe ca pe un eveniment grandios ambalat, temeinic piarizat, în spatele căruia nu se află prea multe lucruri de iscodit. Nimic mai fals!
După alte cîteva concerte, însă, cu această remarcă în minte, mi-am recunoscut mie însămi că este, de departe, cel mai elegant și intim festival la care am participat vreodată. Aveam experiența sălilor de concerte din străinătate, unde urmărisem ca un vultur întreaga experiență, inclusiv modul de primire a publicului, opțiunile de petrecere a pauzelor, serviciile adiacente de mîncare și băutură ș.a.m.d. (pe atunci mă pregăteam în management cultural), neputînd să nu remarc respectul pentru spectatori, instituție și muzicieni, în cazul lor. Contrasta puternic cu absența etichetei în cazul nostru (țin minte că în 2009 eram cu Dragan Klaić și Raluca Pop la Palatul Artelor din Budapesta, inaugurat în 2002, și încercam amandouă să îi explicăm, într-o atmosferă foarte plăcută, fiecare cu paharele cu vin în mînă, că în România încă nu există încă zone de bar-restaurant în teatre și că foaierele continuă să rămînă ostile și să funcționeze ca simple spații de trecere). Or, SoNoRo, în acest peisaj, venea cu o ofertă distinsă și deloc opulentă de petrecere a serilor concertistice, echilibrînd perfect componenta artistică cu cea de socializare.
Am început să urmăresc activ întreaga activitate SoNoRo, fiecare text publicat, fiecare interviu, fiecare material video și mi-am dat seama că dincolo de ținută, repertoriul inovator (unde mai puteai asculta Arvo Pärt sau Olivier Messiaen în București?!), spațiile propuse, tematicile ingenioase, festivalul mai făcea notă discordantă cu ceva – artiștii. Programul său artistic este atipic prin faptul că propune neobișnuit de mulți tineri: fie tineri muzicieni care au cîștigat deja greutate pe scena muzicală internațională, fie foarte tineri bursieri ai programului educațional „SoNoRo Interferențe”. Nu numai pentru România este de nemaîntîlnit, ci pentru pentru orice festival de talia SoNoRo.
Încet-încet, toate întrebările pe care mi le refuzasem pînă atunci au început să-și facă loc, împingîndu-mă să le găsesc răspuns de la chiar creatorul și directorul artistic al Festivalului SoNoRo, violistul și managerul cultural Răzvan Popovici. Am fost curioasă nu numai să înțeleg rațiunea managerială de a opta pentru un tip de programare artistică extrem de riscant, dar și să deslușesc ce anume din viziunea lui Răzvan Popovici este atît de particulară, pentru a contura un festival cu o personalitate atît de bine definită. Și iată ce am aflat:
Cum și de ce a a optat SoNoRo să devină un festival cu tineri muzicieni?
Noi, adică eu împreună cu Diana Ketler, pianista de la Londra și consultantul artistic al Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, începusem de trei ani un festival în sudul Germaniei, unde mi-am petrecut eu partea a doua a copilăriei și unde am dat bacalaureatul, în Bavaria. Am pornit ca un eveniment mic, între prieteni, în care vrei să cînți bijuterii din repertoriul muzicii clasice, muzicii de cameră în contextul ăsta, în fața unui public. Avînd foarte multe relații și oameni care mă apreciau ca muzician, am zis că să încercăm. Avînd Ansamblul Raro, pe care în 2004 îl pusesem la cale la Londra, a fost foarte ușor de planificat, pentru că eram deja patru muzicieni, am mai invitat încă trei și am cîntat patru zile, de joi pînă duminică, patru concerte. Așa a pornit toata aventura asta, care la sfîrșit s-a transformat în sonorită cronică (aici a urmat o lungă pauză de rîs).
Cu acest prim festival era clar, nici nu ne-ar fi trecut prin cap să invităm staruri, că nu aveam cum. În primul rînd, cu ce?! Parțial, în primele ediții am cerut bani de la prieteni, părinți, am făcut împrumuturi pentru a-l pune la cale. La fel s-a întîmplat și la București, la prima ediție, totul a fost foarte aventuros – cîndva, m-am dus la tata și i-am zis: „Te rog frumos, dă-mi și mie cîteva mii de euro să plătesc artiștii, că altfel nu ieșim la liman.” Cîțiva ani mai tîrziu, i-am replătit datoria. Dar, lăsînd gluma la o parte – gluma adevărată la o parte –, încă de la prima ediție am început cu tineri artiști, pentru că asta se putea.
S-a schimbat rațiunea din 2006 pînă în prezent, cînd Festivalul SoNoRo a ajuns la cea de-a opta ediție?
În tot acest timp, festivalul s-a dezvoltat mult, pentru că am atras crème de la crème între vîrsta de 25 și 40 de ani, să spunem – muzicieni pentru care fiecare concert este un moment extrem de important și nu fac parte din jet set-ul acesta de superstaruri care cîntă 150 de concerte pe an și care au în spate agențiile uriașe de impresariat din Londra, New York sau de unde mai sînt, ori casele mari de discuri Deutsche Grammophon, Decca, Sony ș.a.m.d. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care am și evitat, într-un fel, „vedetele”. În cazul lor, lumea se duce pentru că știe că în seara asta cîntă, spre exemplu, Mischa Maisky. Dar eu am fost la multe concerte cu Mischa Maisky și trebuie să mărturisesc că au fost o dezamăgire, pentru că omul cîntă sute de concerte unul după altul și pentru el este un fel de business as usual. Și este foarte interesant că, psihologic, întotdeauna cînd cîntă un star, chiar dacă este prost concertul, publicul este complet învăluit în faima acestuia și nu mai judecă clar. Și des, aşa se întîmplă.
M-am decis că, dacă punem la cale concerte așa de bune, fără staruri, ce rost are să invităm staruri?! Evident, l-aș invita cu cea mai mare plăcere pe Radu Lupu, dar asta din complet alte considerente și anume considerente strict artistice.
În mod normal, în teatru, dacă lucrezi cu atîtea necunoscute – artiști tineri, repertoriu necunoscut, spații noi –, poți considera că ai rețeta perfectă pentru un eșec răsunător. Or, voi tocmai asta v-ați asumat. Pe ce ați mizat?
Se poate! Oamenii sînt ușor orbiți din diverse considerente, sau sînt debusolați, există și o foarte mare ofertă și devine dificil să decizi. Dar dacă tu îți construiești o reputație prin calitate – pentru că asta a fost de la început cel mai important lucru, iar cînd spun „calitate” mă refer la toate lucrurile pe care le faci: de la broșură la organizare, planning, program, repertorii, interpretări ș.a.m.d. – reușești! La un moment dat, se creează reputația și renumele, ceea ce devine cel mai valoros lucru. Degeaba ai marketing, PR ș.a.m.d., dacă nu ai ce să oferi, propunerea ta moare, calitativ vorbind!
Iar aici intervine și avantajul ca festivalul să fie condus de un manager cultural – artist. Pentru că sînt multe festivaluri, mai ales în care se invită staruri, precum Kissinger Sommer sau Santa Fe Chamber Music Festival, organizate de manageri care vin din alte domenii. Pe cînd festivalul nostru este un festival conceptual.
V-ați pus problema că un program artistic cu muzicieni atît de tineri poate afecta vînzarea de bilete?
Noi nu invităm pe cineva pentru că e star și vrem să vindem bilete. Ca să umplem sălile, noi nu avem nevoie de mari vedete – Martha Argerich, Mischa Maisky sau Anna Netrebko. În felul acesta, s-ar umple oricum. Noi am reușit să formăm un public SoNoRo pentru că am construit o reputație a festivalului ca un loc unde asculți artiști captivanți, tineri – și cînd sînt tineri, oricum este o energie care debordează – și unde sînt piese noi, piese bune, repertoriu necunoscut, pe care le poți auzi pentru prima dată și le poți asculta doar aici. Iar publicul este întotdeauna electrizat de ce se întîmplă pe scenă. Mai mult, am reușit să facem publicul să aibă încredere în noi, dar o încredere necondiționată de repertoriu sau de artiști. Pentru că publicul, să spunem, înainte poate nu mergea să asculte neapărat cvartetele de Beethoven, sau sexetele de Brahms, sau un trio de Mozart. Însă, anul trecut, la Catedrala „Sfîntul Iosif” s-a cîntat un trio de Mozart, „Divertimento”, în fața a aproape 1000 de oameni. Iar cei trei muzicieni, crème de la crème, au fost complet șocați, au spus că așa ceva nu există! Asta e foarte bine! Și în Germania a fost același lucru. Este fantastic! E satisfăcător să vezi că o filozofie, care e destul de riscantă într-un context în care nu poți construi pe o tradiție, pentru că e ceva nou, dă roade. Dar e nevoie să ai nervi tari și să gîndești pe termen lung, altfel nu ai cum să faci. Noi am ajuns unde sîntem acum nefăcînd compromisuri calitative, însă a durat ani de zile. Dacă așteptam să fie așa de la început, evident, nu am fi reușit. La început, sălile erau spre jumătate pline, sau chiar sub jumătate. Ei, acum ne apropiem de totul full. Și asta e foarte frumos. În final, vom ajunge unde trebuie. Dar repet, asta durează 15 ani.
Și mai e ceva: festivalul nu se finanțează primordial din bilete. O bună parte din bilete constau în invitații pentru finanțatori ș.a.m.d. Dacă ne-am dori contrariul, probabil ar trebui acționat diferit, dar nu foarte diferit. Iar în România nu te poți baza exclusiv pe bilete dacă nu faci Madonna sau Scorpions, pentru că nu ai cum. De la an la an, am ridicat un pic prețurile. Anul acesta a fost extraordinar, fiindcă s-a triplat numărul abonamentelor. Dar estimez că trebuie să mai treacă vreo cinci ani ca să spui că poți să ajungi să obții în jur de 20% din buget din vînzare de bilete.
Din punct de vedere managerial, care sînt principalele avantaje de a gîndi o programare cu tineri artiști?
Pe de o parte, există criteriul financiar, asta este evident. Pentru noi nu are nici un sens să invităm artiști care costă zeci de mii de euro pe seară (pe Mischa Maisky, de exemplu), cînd, cu acești bani, poți finanța toată partea artistică din festival, sau o bună parte a ei.
Apoi, este și considerentul calitativ, strîns legat de dedicarea muzicienilor. Misiunea festivalului nu este de a invita oameni tineri. Misiunea SoNoRo este de a avea concerte cît se poate de captivante și bune. Or, concertele pe care generația tînără, generația mea, le poate face, cu instrumentiști care au ajuns oricum departe, dar nu au acele forțe care te împing din spate și te fac world famous, ajung la rezultate mult mai bune, mult mai satisfăcătoare. Pentru această generație de artiști tineri, Festivalul SoNoRo este unul dintre cele mai motivante lucruri pe care le fac: să ia parte la un festival unde cîntă cu prieteni sau cu oameni pe care îi apreciază și cu care se înțeleg foarte bine pe scenă, unde chimia duce la niște interacțiuni muzicale memorabile, în săli fantastice, în fața unui public entuziast și tînăr. Plus Bucureștiul, care le oferă o atmosferă urbană și care place tuturor.
Care sînt beneficiile pentru finanțatori de pe urma asocierii cu un festival care își propune să promoveze tineri artiști și nu să se contruiască în jurul unor vedete?
Sponsorii noștri au un anumit nivel și sînt companii importante, care, evident, susținînd un festival ca al nostru, arată că le pasă de societate, în definitiv. Pentru că la nivelul acesta de sponsoring pot să finanțeze Formula 1, fotbal sau orice, unde au mult mai mare vizibilitate. Dar au înțeles că evenimentul nostru se dezvoltă pe termen lung, extrem de serios, dar progresiv. Și, evident, dinamica festivalului, spiritul inovativ, efervescența, dar și o anumită eleganță, să spunem așa, sînt aspecte pe care noi le-am construit, le-am planificat și cu care ei, ca parteneri, evident că se mîndresc și sînt încîntați să își invite clienții importanți și să își asocieze numele cu o astfel de inițiativă.
Iar SoNoRo, între timp, a devenit un brand. Pentru că nu este doar muzică. Este și program educativ, oferă burse, organizează și turnee în străinătate, dezvoltăm și inițiative punctuale în România, lansăm și albume, CD-uri, am făcut și vin, și ciocolată, în fine, multe. Este o chestie amplă. Și e totuși frumos, mă gîndesc eu, dacă aș fi în poziția de sponsor, să mă asociez cu SoNoRo, pentru că e un spirit care dă și foarte multă speranță și a devenit model pentru alții. Normal că și tu vrei să fii cu cineva care este trend setter și dă tonul.
Cît de greu a fost să convingi la început potențiali sponsori de calitatea programului tău artistic și cum s-a schimbat în timp încrederea finanțatorilor în ce propune Festivalul SoNoRo?
Eu am venit din Germania pe un teren viran, virgin. Habar nu aveam și a trebuit să conving oameni de la zero, cu ceva care era doar o broșură de start, nu exista nimic. Și la început e greu. Acolo a fost, pe de o parte, tenacitatea mea și, pe de altă parte, jos pălăria pentru cei care au văzut în inițiativa asta potențial și au avut încredere. Iar de la ediția a doua, a treia, avem parteneri care au rămas pînă acum. E o colaborare pe termen lung și oricum, după părerea mea, și aici trebuie să se dezvolte mai mult parteneriatele multianuale, care în străinătate există. De exemplu, un festival care are un contract cu o bancă sau cu un mare sponsor, pe trei-cinci ani. Și atunci știi măcar că ai un sprijin. La noi încă nu se obișnuiește. Noi pornim de la zero în fiecare an, chiar dacă știm că funcționează și anul viitor. Trebuie de acum, din decembrie-ianuarie, să planifici pentru anul care urmează.
Îmi dau seama că întreg Festivalul SoNoRo este extrem de personal, de la planificarea artistică la tematica și comunicarea fiecărei ediții. Și știu că sînteți și o echipă restrînsă de organizare. Cine susține viziunea festivalului în relația cu sponsorii, pentru că îmi pare imposibil acum ca cineva să poată prezenta conceptul cu claritatea și nivel dumneavoastră de persuasiune?
Eu sînt, în principiu, the main fundraiser. Sînt oameni pe care îi știu, i-am cunoscut, sau pentru care mă duc special să îi cunosc. Sigur, mai am și partenerul meu, care mă ajută, sau prieteni, e un cerc de oameni care au devenit susținători și care și propagă cauza noastră mai departe. Mulți, surprinzător, nu știu încă de SoNoRo, cu toate că festivalul e foarte bine mediatizat, se vede peste tot – în noiembrie, orașul e galben. Noi, fiind așa de puțini, cu o echipă mică, evident că mai ratăm ocazii. Dar, cum am spus, festivalul este un proiect pe termen lung.
O programare atipică, cu artiști foarte tineri, nu e singura noutate pe care ați adus-o pe scena festivalurilor din România. De la a doua ediție SoNoRo, în 2007, ați creat și un program educațional, „SoNoRo Interferențe”, unde muzicieni cu vîrste cuprinse între 13 şi 28 de ani au parte de un program amplu de mentorat, pentru ca în final să cînte cu voi pe scenă. Pentru 2007, era extrem de inovator acest lucru. Iar pentru un festival independent, continuă să rămînă o excepție. Aceeași întrebare: care a fost viziunea ta?
Într-adevăr, a fost o premieră, pentru că nu se obișnuia aici. Profesorii, în primul rînd, nu cîntă cu studenții. Nouă ni s-a părut important să anticipăm ce se întîmplă în 20 de ani, în 15 ani, în 10 ani. Noi cîntăm muzică de cameră, o propagăm și o popularizăm ca fiind cea mai cea. Ar fi păcat ca generația care tocmai crește acum să nu îi înțeleagă particularitățile de la început. Pentru că la liceu nu se face, iar la Conservator se face foarte puțin. În schimb, toți sînt pregătiți să devină soliști. Ceea ce este imposibil! Nici măcar 0,01% din studenții care ies de pe băncile academiilor de muzică din lume nu ajung soliști. Însă, în România, acest aspect rămîne o aberație educațională. Muzica de cameră te face în primul rînd să asculți. De ce orchestrele simfonice din străinătate, cele mai mari ca Berliner Philharmoniker, Wiener Philharmoniker, New York Philharmonic, sună atît de bine? Pentru că muzicienii aceia fac muzică de cameră într-un colectiv de 100 de oameni. Ascultă. Pe cînd orchestrele din sud, din est, din alte emisfere sau din zonele acestea ale noastre, sînt populate cu soliști, adică fiecare pentru el. Normal că nu vei avea finețea unui sunet unitar ca cel al Filarmonicii din Viena – bine, e o performanță pe care nu a egalat-o nimeni, dar întotdeauna trebuie să te compari cu ce e mai sus, adică calitatea maximă. Și ne-am spus că trebuie un pic treziți, stimulați.
Ca și cum nu ar fi suficient cît investiți în tineri și foarte tineri muzicieni, „SoNoRo Interferențe” își asumă să stimuleze și latura antreprenorială a bursierilor. De ce și cum v-ați propus să faceți asta?
Le povestim. Mesele rotunde pe care le avem în cadrul workshop-urilor le folosim pentru a sta de vorbă. Le-am spus: „În țara asta se mai pot construi milioane de lucruri. Faceți! Voi trebuie să faceți!” Și încep: înființează un ansamblu, organizează concerte – lucruri mici, însă, contează. O bună parte dintre muzicienii acestei țări, pentru că nu sînt concerte organizate cu remunerație și nici nu există agenți muzicali în adevăratul sens al cuvîntului, se întrețin din nunți și ajung să cînte manele și alte tîmpenii. Dar muziceni buni! E o rușine, nu se poate! Aici, dacă nu cînți într-o orchestră sau nu ești profesor, mori de foame.
În cadrul programului „SoNoRo Interferențe”, bursierii sînt confruntați nu cu pedagogi, ci cu muzicieni la cel mai înalt nivel. Cu muzicieni care umblă în toată lumea și trăiesc pe scenă. În felul acesta le prezentăm lumea adevărată, real life.
Generația tînără, cea care este între lumi, a început să cîștige din concerte de cameră. Dar trebuie să te lupți. Cu toții ne luptăm. Și în străinătate este la fel. Sînt așa de mulți muzicieni! Și noi avem agent cu Ansamblul Raro, dar el organizează un procentaj mic din toate concertele pe care noi, ceilalți artiști le organizăm activ. Este complet alt timp acum! Trebuie să fii pe fază. Și, dacă ne gîndim, și Mozart se lupta ca Editura Artaria să-i tipărească cvintetele, ca nu știu care conte sau arhiepiescop să îl angajeze și să-i cînte piesele.
Sînt multe lucruri de construit aici. Se pot face lucruri fantastice! Dar trebuie create inițiative coerente și pe 10-15 ani. Așa trebuie făcut.
Cum vreți să dezvoltați Festivalul SoNoRo?
Branch out și în diverse alte domenii. Și vrem să îl ducem și mai extrem în conceptual. Repertoriul să fie în continuare cu piese neobișnuite și unele nu foarte ușoare, cum s-a mai întîmplat și au fost foarte bine primite. Cînd publicul are încredere într-o inițiativă și e treaz, are curiozități, așteaptă să vadă ce surprize primește. Iar atunci poți să faci cele mai crazy lucruri. Dar, evident, cu cap și nu exagerat, și nu în mod extremist. Conceptual, cum s-ar spune.
Ioana Tamaş este dr. în teatru, membru fondator şi secretar general al MetruCub – resurse pentru cultură (www.m3culture.ro), manager de comunicare și consultant în artă pentru d’art Consulting (www.dartconsulting.ro)