Despacito
Mai vrea cineva o dovadă (încă una!) că sunt expirat? Că sunt imaginea de manual a bătrînului defazat, inapt să mai dialogheze cu spiritul timpului? Că sunt emblema însăşi a constipaţiei intelectuale? Iat-o: mă stupefiază ideea că un clip intitulat „Despacito“ a reuşit performanţa unică de a aduna peste 3 miliarde de vizualizări!
L-am văzut. Nu că e mai rău ca altele din aceeaşi făină. Dar nici mai bun. Admit că, poate, e un pic mai simpatic decît campionul pe care l-a detronat („Gangnam Style”). Dar parcă „Macarena” era mai antrenantă. E evident că generaţia mai veche e, prin definiţie, nostalgică, blocată în hiturile tinereţii. E firesc să rămîi prizonierul modelor şi modelelor muzicale ale debutului tău juvenil de ascultător şi dansator. Îmi aduc bine aminte cum bombăneau părinţii şi bunicii noştri cînd ne vedeau petrecînd „sălbatic” pe ritmuri de Samba şi Cha-Cha, ca să nu mai vorbesc de Rock şi Twist. N-aveau dreptate. La rîndul meu, cad, pesemne, în acelaşi păcat. Am perceput, încă răbdător, episoadele Break Dance şi Hip-Hop. Dar la „Despacito” am clacat! Îmi vine să spun că acest tip de muzică nu are şansele de „clasicizare” pe care le-au avut Rock-ul şi Twist-ul. Că Luis Fonsi şi sud-coreeanul PSY nu vor avea posteritatea unor Elvis Presley şi Bob Dylan. Bun, astea sunt opinii personale, idiosincrazii, subiectivisme. Dar am şi argumente?
Ce „limite” ale acestei muzici, la care sunt opac, pot aduce în discuţie? Drept e să invoc, mai întîi, propriile mele limite (vîrstă, gene, formaţie, istorie personală, zodie?). Dar, pe riscul meu, pot semnala şi cîteva date, care mi se par „obiective”. Mi se pare, de pildă, că asistăm la o tendinţă spre monotonie ritmică şi spre suspensie melodică. După o piesă mai veche, din „vremea mea”, rămîneai cu impulsul de a fredona (cu mici gesturi de accent dansant). Acum, ai mai curînd impulsul de a bîţîi spasmodic şoldurile, braţele şi capul. Stilistica noilor succese e, de asemenea, direct legată de regia vizuală a „clip”-urilor. Ţi se dă ceva de ascultat, dar ţi se dă mult mai mult de văzut. Eşti asaltat de scenografie, anecdotică, gesticulaţie (adesea de un erotism explicit, cu coapse furibunde şi sîni semeţi, cu braţe masculine simulînd ostentativ „agresiunea” sexuală, sau indicînd, şmecher, amplasamentul organelor „eficiente”). Totul e hiper-dinamic, multicolor, incendiar. Dacă aş fi muzician, aş resimţi oarecare frustrare: clip-ul sufocă melodia. Cîntarea pare o simplă anexă, pretext al unei „înscenări” baroce, al unei îngrămădeli euforice de istorioare, fiţe, performanţe gimnastice, chiote mai mult sau mai puţin exotice şi „spontaneităţi” exuberante, vag autiste. Cel mai mult par să se distreze protagoniştii înşişi, eliberaţi de exigenţele burgheze ale unei audienţe convenţionale. Nu te-amuză? Nu contează, noi ne facem treaba şi fără tine! Lucrul extraordinar este că un public extrem de numeros aderă, entuziast, la acest tip de muzică care pare fie să-l pună între paranteze, fie să-l integreze mecanic, într-un marş vesel, zgomotos, pe măsura veleităţilor fiecăruia.
Aş îndrăzni să trec niţeluş de la muzică şi dans, la text. Fireşte, nu pretind versuri subtile, metafizică, abisalităţi. Dar nu mă pot abţine, cînd parcurg vorbele cîntecului, să am mici îngrijorări (pre-)apocaliptice... „Despacito” e, evident, o declaraţie de amor, cu „obiective” previzibile: interpretul îi explică iubitei că ea e „magnetul”, iar el e „metalul”. În consecinţă, o anunţă că „vrea să-i miroasă (adulmece) gîtul” şi îi cere să arate gurii lui pofticioase, locurile favorite („favorite, favorite, baby!”) din trupul dînsei. E vorba, aflăm în continuare, de anumite „zone periculoase”, pe care amorezul vrea să le depăşească, provocînd-o pe partenera sa să ţipe. Ca toate fetele, şi fata din „Despacito” „vrea bum bum”. O să ziceţi că sunt răutăcios. Nici textele Beatles-ilor nu erau heideggeriene. Dar se adresau unui registru al sensibilităţii mele, de natură să stimuleze un început de reflexivitate: „Nu mai sunt nici jumătate din cel care-am fost. O umbră îmi întunecă viaţa. Brusc a revenit ziua de ieri!” („Yesterday”). Sau: „Cînd mă aflu în necaz, Fecioara Maria vine la mine şi-mi spune un cuvînt înţelept: lasă lucrurile să fie aşa cum sunt!” („Let it be!”).
Nu vreau să spun nimic rău despre contemporanii mei care sunt cuceriţi de „Despacito”. E dreptul lor şi, poate, obtuzitatea mea e cea care mă împiedică să fiu solidar cu gustul lor. Observ însă că, din punctul meu de vedere, lumea a intrat într-un soi de acceleraţie, perfect exprimată de inflaţia agitaţiei dansante, a precipitării ritmice. Cu atît mai interesant, dacă nu de-a dreptul paradoxal, e titlul acestui hit: „Despacito”. Care, în traducere, înseamnă „încet, încetişor”... Luat ca îndemn, e un titlu înţelept, o invitaţie la încetinire salvatoare, la postura imobilităţii contemplative.