Deadline

(fragment)

Nu povestisem nimănui despre fata din abur alb pe care-o zărisem plutind pe turla bisericii, pentru că eram sigur că lumea o să mă creadă nebun de legat. Probabil că, dacă aş fi făcut-o, traficul blogului ar fi depăşit orice aşteptări, dar aş fi primit sute de comentarii batjocoritoare; în plus, nimeni n-ar mai fi avut încredere în protestele noastre, socotind că sîntem o adunătură de lunatici care încă mai cred în poveşti cu fantome, bune de adormit copiii. Am preferat să tac, mai ales că minunea nu se întîmplase din nou şi nu exista nici o dovadă că ceea ce văzusem cu o săptămînă înainte, pe turla bisericii, era chiar Miruna Tomescu, absolventă a unei facultăţi economice şi angajată a unei Mari Companii Mulţinationale, care de abia fusese înmormîntată.

În Sîmbăta Mare, după ce-am ajutat-o pe maică-mea să transporte acasă jumătate din conţinutul unui supermarket, m-am închis la mine-n cameră, unde am fumat trei ţigări, am repetat texte în faţa oglinzii, am privit de două ori secvenţa mea preferată din In the mood for love (aia în care se-ntîlnesc ei doi la coadă la tăiţei, nu-şi vorbesc, dar privirile lor spun mai mult decît orice) şi te-am sunat, dorindu-mi din tot sufletul să nu-mi răspunzi sau să-mi spui cu o voce indiferentă că ai treabă sau că ai plecat din oraş sau că eşti căsătorită şi ai copii sau că nici nu-ţi mai aminteşti numele meu, ca să pot răsufla liniştit şi să mă întorc la filmele şi la blogul meu, să rămîn pentru totdeauna doar cu imaginea ochilor tăi schimbîndu-şi culoarea din verde în albastru, netulburată de nimic altceva. Mi-ai răspuns însă, cu o voce caldă şi plină de promisiuni, şi-ai şoptit că eşti încă la serviciu şi că pot să trec să te iau într-o oră.

Erai ultima care plecai de la birou şi doamna între două vîrste care juca rolul de badigard al micii sucursale bancare a închis uşa în urma ta, urîndu-ne sărbători fericite. Trecuse de prînz şi te-am întrebat de ce-ţi petreci Sîmbăta Mare la lucru, iar tu mi-ai răspuns senină că nu-ţi place să laşi treburile neîncheiate, aşa că eu nu m-am putut opri să nu fac una dintre obişnuitele mele gafe şi să remarc că probabil nici Mirunei nu-i plăcea şi uite unde-a ajuns… Mi-ai spus că lucrurile sînt întotdeaua mai complicate decît par, şi eu m-am gîndit că probabil nu eşti nici căsătorită şi n-ai, cu siguranţă, nici un iubit care să te aştepte acasă cu bagajele gata făcute pentru vreo excursie romantică de Paşte, şi-am zîmbit tîmp la gîndul ăsta care mă făcea fericit, tu m-ai întrebat ce-i aşa de amuzant, şi-atunci eu, rotindu-mi privirile în jur, am îndrugat cum că-mi amintisem de nu ştiu ce replică amuzantă dintr-un film cu Woody Allen, unul dintre regizorii pe care-i ador.

Ne-am dus la un film la întîmplare la unul dintre cinematografele de pe bulevard, era aproape pustiu, n-am priceput nimic din filmul ăla, probabil îl mai văzusem de vreo trei ori, dar nu-mi amintesc nici măcar titlul, ştiu doar că tot timpul m-am gîndit cum naiba să fac să te iau de mînă, ţi-am sorbit parfumul, ţi-am urmărit picioarele care-şi schimbau din cînd în cînd poziţia, genunchii sclipindu-ţi în întuneric, felul în care-ţi dădeai părul după ureche, mîna care ţi se încleştase pe mînerul scaunului, atît de aproape de mine, ah, acum e momentul s-o ating, îmi spuneam, dar parcă eram paralizat, nu îndrăzneam nici să respir, am ieşit din sala întunecată drept în lumina orbitoare de afară, ochii tăi aveau irizări aurii, ne-am dus să ne plimbăm, apoi să bem o cafea, în tot timpul ăsta am vorbit chestii aproape banale, dar în jurul nostru începuseră deja să se întîmple lucrurile acelea. În clipa în care-am intrat în cafenea au pus melodia mea preferată (aia din Vanilla Sky, în care Tom Cruise o vede pe Penelope Cruz şi se-ndrăgosteşte ca un nebun de ea), apoi ne-au adus exact aceeaşi băutură, deşi comandaserăm fiecare altceva; rosteam cuvintele în acelaşi timp, în jurul nostru erau numai cupluri care se sărutau, ne-am oprit, fără să ştim de ce, în faţa unui magazin cu rochii de mireasă, un cerşetor şchiop s-a ţinut după noi strigîndu-mi „boierule, ce nevastă frumoasă ai” în speranţa că va primi un ban, pot să jur că pe lîngă noi a trecut un tramvai complet alb şi că norii pe cer se ţineau de mînă, de parcă un regizor atotputernic ne-ar fi dirijat paşii prin oraş, punînd la cale tot soiul de coincidenţe, pentru ca spectatorii să fie convinşi că nu mai există altă cale pentru cei doi protagonişti decît să se căsătorească şi să trăiască fericiţi pîn’ la adînci bătrîneţe.

Se lăsase seara cînd te-am condus pînă în faţa blocului în care locuiai – cum mi-ai povestit, spre uşurarea mea – într-un apartament închiriat pe care-l împărţeai cu o prietenă. Soarele se pregătea să apună şi se lăsase o răcoare primăvăratică, amintindu-mi de serile în care mă plimbam singur uitîndu-mă la fetele care treceau întotdeauna pe lîngă mine şi brusc mi s-a părut că şi tu eşti la fel, Dora, că o să dispari din viaţa mea la fel de brusc cum ai apărut şi fără să laşi nimic altceva în urmă decît amintirea parfumului tău şi cîteva imagini filmate cu camera mea de buzunar. Am vrut să-ţi spun ceva ca să-mi risipesc îndoielile, dar în clipa aceea ai primit un mesaj misterios care te-a făcut să zîmbeşti cu subînţelesuri şi-apoi să oftezi, şi mesajul ăla a pus deodată un zid de gheaţă între noi, sigur are un iubit pe undeva, mi-am spus, o relaţie capricioasă ca-n filme, cu certuri, despărţiri şi împăcări, care nu se termină niciodată, în care eu nu m-aş putea strecura vreodată decît ca un străin care intră pe furiş în casa altcuiva şi se-mpiedică la fiecare pas de obiecte ostile, n-aveam nici un chef să mă lupt cu vreo fantomă, aşa că ţi-am urat sec sărbători fericite şi m-am întors către maşină, lăsîndu-te descumpănită în faţa blocului, cu telefonul în mînă. Te-am văzut în oglindă cum intri în blocul cenuşiu, la radioul din maşină s-a auzit "Friday I’m in love", altă melodie pe care obişnuiesc s-o ascult pînă la exasperare, visînd la o iubită necunoscută, ce idiot sînt!, mi-am spus şi-am izbit cu pumnul în volan, cum stric totul din cauza scenariilor pe care mi le imaginez, pornind de la nimic, poate că n-ai nici un iubit, poate că mesajul era de la mama ta, de la prietena ta, de la operatorul de telefonie mobilă care-ţi ura sărbători fericite, aşa cum face toată lumea zilele-astea, cuprinsă de-o frenezie creştinească, poate că nu degeaba ne-au adus aceeaşi băutură la cafenea, deşi comandaserăm fiecare altceva, nu degeaba cerşetorul ăla şchiop te-a numit soţia mea, nu degeaba am văzut tramvaiul ăla bizar, mi-am amintit că acasă nu m-aştepta decît motanul Lola şi mama care probabil era afundată în bucătărie sau privea la televizor, aşa c-am întors maşina cu scîrţîit de roţi la prima intersecţie, de parcă aş fi avut nişte mafioţi furioşi pe urmele mele, am apăsat pedala de acceleraţie şi-am străbătut în sens invers bulevardele şi străzile care acum erau pustii, pentru că era Sîmbăta Mare şi toată lumea se pregătea de sărbătoare. Soarele apusese de-a binelea cînd am ajuns în faţa blocului tău, se aprinseseră luminile la ferestre, aproape simţeam mirosul fripturilor şi-al cozonacilor care se coceau în fiecare bucătărie, mai puţin în a ta (mi-ai spus că habar n-ai să găteşti), am parcat maşina sub un felinar, am aprins o ţigară şi, fără să-mi mai fac alte scenarii în minte, am luat telefonul şi-am apelat numărul tău, cu inima bubuindu-mi în piept.

„Alo”, vocea ta era seacă şi fără culoare, nu mai avea nimic din dulceaţa cu care-mi răspunseseşi la prînz, „s-a întîmplat ceva?”, ai întrebat, dar ştiam că te prefaci, că eşti supărată pe mine fiindcă te lăsasem baltă în faţa blocului, ca un golan fără maniere, „Da”, ţi-am răspuns, e seara de Înviere şi acasă nu mă aşteaptă decît mama şi-un motan pe nume Lola, despre care ţi-am povestit, iar tu sigur n-ai nici un iubit care să te ţină-n braţe, ai doar o prietenă cu care împarţi un apartament, iar o prietenă, o mamă şi-un motan sînt nişte lucruri minunate, dar vine un moment cînd nu mai sînt de-ajuns, aşa că nu vrei să cobori şi să petrecem împreună noaptea asta de Înviere? „Am vorbit să mă văd cu nişte prieteni”, ai răspuns tu, cu aceeaşi voce pe care ţi-o doreai rece şi indiferentă, dar care se-nmuiase şi-n care se ghicea un strop din dulceaţa pe care-o picuraseşi în ea atunci cînd, la începutul săptămînii, mi-ai pus o mînă pe umăr în pubul irlandez plin de fum şi mi-ai spus că vrei să stăm de vorbă. Trebuia să fac ceva ca să te conving, era clar că trebuia să-ţi petreci seara cu mine, ce dovadă mai bună ar fi putut exista decît faptul că de pe acoperişul blocului tău cenuşiu se iţea o ditamai reclama luminoasă în care cuvîntul LOVE, roz-fosforescent, pulsa în noapte ca o inimă gigantică?

„Trebuie să-ţi spun ceva despre Miruna”, am spus, cu un curaj de care mă miram şi eu, „e ceva important, Dora, o să crezi că-s nebun, dar trebuie să-ţi zic”, şi-am închis telefonul, convins că-n cîteva minute o să apari, cu o jachetă pe umeri, o să te urci în maşină, o să mă-nvălui în parfumul tău irezistibil, o să mă priveşti cu ochii tăi verzi, iar eu o să fiu cel mai fericit ochelarist cu blog din lume.

Aşa s-a şi întîmplat. Scenariul meu romantic n-a prevăzut însă că – după ce-am oprit maşina la marginea unui parc, pe-o alee întunecoasă, şi ţi-am mărturisit că o văzusem pe Miruna, cu o săptămînă în urmă, plutind ca o făptură din abur pe turla bisericii din curtea blocului în formă de U în care locuise – tu o să izbucneşti în plîns, o să-mi tragi o palmă şi-o să ţipi că sînt un nebun care-şi bate joc de tine, îndrugîndu-ţi poveşti cu fantome despre prietena ta moartă. N-am prevăzut nici că va trebui să alerg după tine prin parc, noaptea, că o să-ţi cad în genunchi pe alei, cu ochelarii aburiţi, implorîndu-mă să mă crezi, aducîndu-ţi drept dovadă faptul că mai există încă un om care-a văzut minunea asta. „Cine-a mai văzut-o?” ai întrebat tu, neîncrezătoare, oprindu-te pe malul lacului şi ştergîndu-ţi lacrimile, cu şerveţelul pe care ţi l-am întins (mereu am şerveţele la mine, pentru că nu se ştie niciodată cînd mi se aburesc ochelarii sau cînd fac să plîngă o fată frumoasă). „Păi, un moş care locuieşte în ghena blocului şi hrăneşte porumbeii, dar care face nişte colaje incredibile cu Ceauşescu şi… “, am început să-ţi explic eu, dar tu ai început din nou să plîngi şi să fugi pe alei, strigînd că de ce naiba dai peste toţi ciudaţii ca mine şi nu întîlneşti şi tu un băiat normal, care să te scoată la o cafea şi să-ţi povestească despre cum are de gînd să se-nsoare cu tine, să-ţi facă doi copii frumoşi şi-atît. Ţipetele tale au deranjat doi îndrăgostiţi care se sărutau pe-o bancă şi-au făcut să-şi ia zborul un stol de raţe sălbatice, proaspăt întoarse din ţările calde, iar eu, pentru că ăsta părea unicul fel în care te puteam face să taci, te-am luat pur şi simplu în braţe şi te-am sărutat, iar în clipa aia, ca prin minune, s-au aprins toate luminile din parc.

Romanul Deadline de Adina Rosetti apărut la Editura Curtea Veche va fi lansat miercuri, 27 octombrie, de la ora 18.00, la cafeneaua Sufrageria (str. Jules Michlet nr.18). Vor vorbi Mihaela Spineanu-Frank şi Marius Chivu.