De rerum natura

21 aprilie 2010   Dileme on-line

(apărut în Dilema, Nr. 214, 28 februarie - 6 martie 1997, tema Natură & tehnologie. Au mai colaborat: Horia-Roman Patapievici, Irina Nicolau, Constantin Maximilian, Horia Ceclan)

Opuse şi antipatice

Nu ştiu alţii cum erau, dar eu, pe vremea adolescenţei mele, cînd auzeam de „tehnologie” sau „natură”, simţeam brusc o egală şi pămîntie plictiseală. Deşi le percepeam, totuşi, ca opuse, cele două cuvinte îmi erau la fel de antipatice. Primul era însoţit mereu de un sistem de senzaţii şi asociaţii: gust de metal, utilaje grele, bălţi murdare în care pluteau pete grăsoase şi bolnave curcubee industriale, ţăcanit de maşină, zumzet de fabrici şi uzine, femei în pufoaice grosolane şi o aproape materială tristeţe a lucrurilor, a aerului... În liceu, aveam şi o materie de „studiu” care se chema chiar Tehnologia materialelor. Habar n-am ce conţinea. Nu-mi amintesc nimic, nici profesorul măcar. În orele de aşa zisă „practică”, noi, filologii, eram duşi să tăiem frunze la cîini prin nişte hale cu maşini de ţesut. Asta se chema că ne familiarizăm cu viitorul (căci, dacă n-aveam să intram „la treaptă”, cam aici avea să se desfăşoare viaţa noastră). Apoi, mai erau şi trombonelile lui Ceauşescu (şi ecourile lor prin manuale sau prefete la traducerile de cărţi ştiinţifice) în care-i tot dădea cu tehnica şi ştiinţa, industria şi revoluţia tehnologică. Opusul tehnologiei nu era pe atunci, pentru mine şi prietenii mei, natura, ci – dimpotrivă, îmi vine să spun – literatura. Literatura paradisurilor artificiale, teoria literaturii, tot ce era sofisticat, abstrus. În vremea aceea, cuvîntul „natura” îşi avea „zestrea” lui semantică, „patriotică” şi „străveche”: mirosea a stînă, a ţarină, a păşunism, a sămănatorism, a Românie pitorească. Eram intoxicaţi cu poezii despre natură, sentimente pentru natură, dragoste faţă de natură, descrieri interminabile şi searbede de prin manuale. Trebuia să găsim „imaginile auditive” (sîc!) sau „vizuale” din „pasajele despre natură” şi să le scoatem pe fişe, dar nu găseam nimic din senzorialitatea percepţiei adevărate, nimic din nebunia rece a cărţilor de ştiinţă, nimic din farmecul lui Fabre sau Brehm. Doar idile-n iarbă, gîze, diapozitive, „colţuri”, „tablouri” sau logosuri despre măreţia unei naturi abstracte, statice, moarte. „A ieşi în natură” – asta mi se părea cea mai mare pierdere de vreme, atîta timp cît îţi sînt la îndemînă cărţile, muzica. Natura era ceva pentru copii, pentru bătrîni şi, în week-end-uri, pentru familiile cu plozi sau pentru şcolarii care aveau ore obligatorii de „orientare în natură” (adică alergări prin pădure cu o busolă stricată).

Reconcilierea

Trecut-au anii şi cele două cuvinte nu numai că nu mi se mai par sterile şi opuse, ci exact invers, aliate şi purtătoare ale unor noi şi interesante conţinuturi. Spun asta nu pentru că acum am acasă un computer (pe care nu-l folosesc decît pentru scris) şi o maşina de făcut cafea (dar de multe ori, tot fiartă pe aragaz o fac) şi nici pentru că, prinsă în oraşul „tentacular”, tînjesc să ies în aer liber, să văd un fluture adevărat, un bondar (n-am mai văzut un bondar de cîţiva ani), să am în faţă un munte adevărat şi nu pe cel de la televizor, unde apare seară de seară, în cadrul „clipelor de relaxare”, cum se spune în reclamă. Nu despre asta e vorba. N-am devenit o tehnicofilă, încă mă uimeşte cum prin alte părţi oamenii îşi scot banii din zid (!), de pildă. Şi nici o naturomaniacă nu sînt, căci mi-s sedentară. Dar mi-e tot mai clar că tehnica şi natura fac parte dintr-o nouă paradigmă culturală, existenţială. Dacă acceptăm că sîntem deja în al Treilea Val tofflerian (deşi noi sîntem mai degrabă în ape şi valuri tulburi rău), atunci toate raporturile dintre antagonistele de altădată se schimbă. Tehnica e creatoare de „natură”, multiplică percepţia şi uneori ne bulversează ontologic. Datorită tehnicii, conceptul însuşi de „natură” e într-o continuă expansiune. Mediul nostru „natural” e tot mai mult unul inteligent, stratificat. Şi dacă altădată citeai minuni despre necunoscutul lumilor vizibile, acum, în faţa televizorului poţi să pătrunzi în găuri de şarpe şi-n labirinturi de cîrtiţe, departe în adîncuri de mare sau şi mai departe în universul mic. Şi dacă altădată realitatea era bine definită, coerentă, ea pare că se dispersează tot mai mult, e tot mai largă, mai imprevizibilă, provocînd bătrîna noastră raţiune. Realitate nu mai e doar ce se vede, ci ceea ce este şi nu se vede şi va fi. Un iceberg ascunzînd sub ape o enigmatică ficţiune.

În această nouă realitate, ce se întîmplă cu „natura umană”? Dînd ca exemplu rezultatul unor experienţe făcute pe animale ţinute în mediu „îmbogăţit”, inteligent, faţă de animale „martor”, din care reieşea că primele aveau o scoarţă cerebrală mai mare, mai multe celule gliale, neuroni mai mari, neurotransmiţători mai activi, Toffler îşi punea o întrebare tulburătoare: „Vom deveni oare noi înşine mai inteligenţi pe măsură ce mediul va deveni mai complex sau mai inteligent?” În acelaşi timp, partea cîrcotaşă din mine parafrazează versurile unui poet: „Un om din Tecuci avea un motor/dar nu i-a folosit la nimic”, punînd în loc de „motor” orice, un... computer. Dacă se schimbă faţa lumii, se schimbă oare şi interioritatea omului, sensibilitatea lui? Va rămîne omul un „clavecin sensibil”, vorba lui Diderot? Sau doar o... „mătură”, vorba lui Swift?

Între un nou Moyen Age şi Megatrends

Într-un interviu publicat în 1992 în revista Globe, Edgar Morin vorbea despre faptul că mijloacele tehnice care au permis unificarea planetei poartă în ele, din păcate, şi germenii destrucţiei şi că asistăm la o nouă barbarie tehnică însoţită de toate vechile barbarii („mai feroce ca niciodată”): rasisme, xenofobie, fanatism religios „şi peste tot ură şi dispreţ”. După părerea lui Edgar Morin, dincolo de avantaje, dezvoltarea tehnică şi economică ar produce un soi de subdezvoltare etică şi afectivă. Poate că are dreptate. Îmi place însă mai mult teoria paradoxală a lui Naisbitt din cuceritoarele lui Megatrends (carte tradusă la noi cu titlul de Megatendinte). Naisbitt constata că în societăţile foarte avansate tehnic apar fenomene surprinzătoare. Ori de cîte ori – afirma el – o nouă tehnologie este introdusă în societate, apare un răspuns uman (high touch) cu funcţie de echilibrare. Înaltei tehnologii îi corespunde întotdeauna o înaltă reacţie”, compensatorie. Cu cît prima este mai înaltă cu atît mai puternic este răspunsul, reacţia. De pildă, nevoia tot mai mare a oamenilor de a fi împreună cu alţi oameni. Un exemplu emblematic în acest sens ar fi discoteca (hi-tech/hi-touch). Sau – putem adăuga – E-mail-ul şi Internet-ul, care dezvoltă pofta de conversaţie (chiar cu necunoscuţi).

Literatura ca high touch

Dacă Naisbitt are dreptate, şi nu Edgar Morin, atunci înseamnă că, odată cu accelerarea progresului tehnic, rolul literaturii nu numai că nu se va estompa, aşa cum cred apocalipticii vremurilor noastre, ci, dimpotrivă. Cu cît tehnica va fi mai înaltă, literatura va fi, compensatoriu, mai... înalt umană. Ceea ce se şi întîmplă deja, nu? O fi ea tehnica „alienantă”, dar e o evidenţă că literaturii abstracte, impersonale, constructului de cuvinte îi ia locul tot mai mult o literatură personalistă, antropocentrică, „neo-romantică” (centrată pe Eu şi neexcluzînd Witz-ul). Modernismului posomorît şi pesimist, cu poezia lui golită de „răspuns uman”, îi ia locul o postmodernitate integratoare, sofisticată şi simplă, intelectuală şi bazic umană în acelaşi timp. Lumea se schimbă în jurul nostru pe zi ce trece. Cum ar putea să stea pe loc literatura? În contexte noi, marile ei teme cer o continuă regîndire. Timpul, spaţiul, universul, viaţa şi moartea sînt mistere tot mai mari cu cît aflăm mai multe despre ele. Tehnica nu spulberă „a lumii taină”, ci dimpotrivă, cantitatea ei de necunoscut, de „taină” e tot mai mare şi, poate pentru prima dată, chiar omul cel mai inteligent e depăşit de ceea ce se întîmplă în jurul lui. Ar mai putea oare cineva astăzi să scrie o De rerum natura contemporană? Poate că temerarul ar începe poemul nu ca Lucreţiu cu triumful lui Epicur, ci cu al lui Einstein şi nu despre atomi ar vorbi, ci despre fractali sau „catastrofe” şi nu despre „simulacrele” din somn sau cele „naturale”, ci despre simulacrele maşinăriilor. Dar, asta, sînt sigură, ar păstra-n urzeală „elogiul poeziei” (chiar de-ar suna a-njurătură!).

În epoca fascinantă a computerului, a realităţii virtuale, literatura nu va fi, cum ar crede cineva, nici mai „mediatică”, nici ştiinţifico-fantastică şi nici divertisment. Nimic nu-i va lua locul, nici simularea pe computer, nici televizorul, nici „echipamentul” sortit senzaţiilor tari (din care-avem/au alţii deocamdată doar casca şi manuşa). Concurenţa marilor tentaţii tehnico-simpatice nu va fi decît un necesar stimulent creativ. Şi asta pentru că, aşa ca întotdeauna (şi altfel mereu), cărţile vor oferi ceea ce omul pare să piardă cu adevărat odată cu expansiunea tehnologiei (fie ea şi „înaltă”). Adică interioritatea. În epoca noastră retinală (ca să folosesc un cuvînt al lui Marcel Duchamp), a consumului de imagine, a vitezei imaginii şi informaţiei, literatura este şi cred că va fi tot mai mult intensitate, emoţie, subiectivitate – pe fondul unei regîndiri a naturii lucrurilor. Literatul trebuie să fie un om tot mai complicat şi tot mai natural, tot mai inteligent şi tot mai copilăros – sau nu va fi deloc. Hi-tech/hi-touch...

Mai multe