De prin anticariate: Carlo Levi, Cristos s-a oprit la Eboli
Din nou sînt în postura de a confirma calitatea unică pentru mine a recomandărilor bibliografice găsite în cărțile lui Tony Judt. De exemplu, la el am auzit de Heda Margolius Kovály, și pornind de la semnalarea din Postwar, am descoperit existența traducerii în românește a autoarei pragheze, supraviețuitoare și a Holocaustului și a represiunii comuniste. La fel și cu volumul despre care voi scrie acum, Cristos s-a oprit la Eboli, menționat de Judt în paragrafele consacrate Italiei postbelice.
Exemplarul românesc al cărții are o copertă verde-cenușie, iar copia pe care o am este cartonată. La anticariat era și un volum necartonat, cu aceeași calitate întunecoasă și durabilă a hîrtiei, dar mai rufos. O carte cu „Cristos” în titlu, apărută în România în 1956, în plin proletcultism? Iată că a fost posibil, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, și încă într-un tiraj de peste 15.000 de exemplare, după cum se arată pe ultima pagină. E drept că una dintre primele griji ale îngrijitorilor ediției a fost să explice în prefață ce a vrut să spună autorul cu acest titlu „reacționar”. Traducerea din italiană, curată și elegantă, îi aparține Miei Constantinescu-Iași - mă întreb dacă are vreo legătură cu cunoscutul propagandist de frunte Petre Constantinescu-Iași, la acea vreme ministru al cultelor în guvernul comunist condus de Chivu Stoica.
Autorul însuși, Carlo Levi (1902-1975), a fost un simpatizant al partidului comunist italian; la un moment dat, după război, a devenit și senator independent pe listele acestuia. Cu Gramsci ca președinte interbelic, Levi ca simpatizant, și chiar cu Togliatti ca secretar general postbelic, printre mulți alții cu același profil, nu e de mirare că italienii au avut cel mai intelectual partid comunist din istorie. Pictor, doctor, scriitor, politician, Carlo Levi a ilustrat o tradiție a stîngii italiene cum în România nu a fost și nici nu este deocamdată experimentată. Picturile lui, marcate de influențe impresioniste, pot fi întîlnite în muzeele din orașele prin care a trecut, cum ar fi Alassio, în Liguria, sau Matera (capitală culturală europeană în 2019), în Basilicata.
Cristos s-a oprit la Eboli a fost scrisă în prima jumătate a anului 1944, cînd regimului fascist împotriva căruia Levi luase atitudine i se întrevedea sfîrșitul. Eboli e orașul-bornă italian, din apropiere de Napoli, dincolo de care se spune că nici istoria, nici creștinismul nu au mai trecut. Subiectul cărții este despre problema meridională a Italiei, după cum a remarcat și Tony Judt. Pretextul este exilul impus lui Levi de către guvernul fascist, între 1935 și 1936. Levi se folosește de prilejul oferit de exil pentru a descrie și studia una dintre cele mai sărace și înapoiate regiuni din Italia, provincia Basilicata, pe atunci Lucania, situată la baza cizmei, între tocul apulian și vîrful calabrez, și în particular satul Gagliano (astăzi Aliano), unde a avut domiciliu forțat timp de aproape un an - și unde ulterior a și fost înmormîntat.
Spre finalul cărții, Levi ajunge să vorbească de o „civilizație țărănească” pe care natura trecută sau actuală a statului nu o poate include. Îndurînd și răbdînd, în hainele lor negre ca într-un doliu permanent, țăranii din sudul Italiei au boicotat istoria, care a trecut peste ei fără a-i putea asimila, indiferent ce forme a luat și cine a adus-o: greci, romani, etrusci, barbari, creștinism, renaștere, Risorgimento, liberalism, fascism. Dovadă e chiar statura lor pipernicită, care nu aduce deloc cu cea romană. Prețul segregării e mare, măsurat fiind în boli devastatoare și cronice, în sărăcie și înapoiere, în secole de supunere îndărătnică și momente de răzvrătire. O descriere care se remarcă însă prin similitudinea cu cea făcută țărănimii de la noi.
Nu îmi vine acum în minte vreo carte comparabilă cu cea a lui Levi despre țărănimea română. Sînt, bineînțeles, romane sau studii scrise de autori români - i-aș putea menționa pe Istrati, Rebreanu, Gusti - dar lipsește un jurnal, o povestire aplicată a vieții rurale de zi cu zi în Bărăgan sau în Covurlui, între dealurile din nordul Basarabiei sau cele ale Olteniei. Poate că instituția interbelică românească a exilului intern nu a fost suficient de dezvoltată? Sau, vorbind mai serios, poate nu a fost pusă suficient de apăsat o „problemă meridională” a României, deși premisele sărăciei erau evidente și arhisuficiente?
În lipsa acestor corespondențe livrești, rămîne totuși impresia pregnantă a asemănărilor dintre descrierea lui Levi și tabloul consacrat al țărănimii române. Și poate nu doar al țărănimii române, poate chiar al unei țărănimi europene. Îl poți folosi pe Levi așadar pentru a recompune și traiul țăranului român din deceniile 5-7 ale secolului trecut sau poate dintotdeauna. Diferențele culturale sau religioase sînt uimitor de insignifiante.
Ironie țărănească
Iată, italienii sînt catolici, și în mentalul ortodox se crede că din acest motiv ei nu ar avea icoane. Levi descrie cum în fiecare casă din Gagliano - constituită preponderent dintr-o singură cameră - este o imagine cu Madonna din Viggiano, o icoană locală făcătoare de minuni. Există în sat obiceiul procesiunii anuale cu o copie a Madonnei din Viggiano, ceea ce iarăși pare cunoscut pentru satul românesc. De Crăciun, băieții din Gagliano colindă pentru un covrig sau un bănuț și își fac în acest scop cîte un cupo-cupo, un fel de buhai. Preotul catolic seamănă cu cel ortodox, cu diferența că progeniturile sale nu sînt legitime. Același formalism al credinței, multe țărănci botezîndu-și fiii și la zece ani, abia cînd aceștia sînt în pericol de moarte. Aceeași credință în vrăjitoare, descîntece, duhuri și întrepătrunderi între viața de aici și o viață de dincolo, cu deosebirea că la Gagliano duhurile numite monachicchi sînt sufletele jucăușe ale copiilor care au murit nebotezați. Locuitorii din Gagliano au un cult pentru briganzii din secolul precedent, un fel de haiduci din Țările Române. În Lucania, malaria face ravagii, stimulată fiind de subnutriție și încetineala reacției autorităților. Foamea e mereu prezentă. Signori, „domnii”, cum îi denumesc țăranii din cartea lui Levi pe cei din pătura vag educată și conducătoare a satului, nu salută cu „Bună ziua" sau „Ce mai faci?", ci cu „Ce ai mîncat?". Dacă interlocutorul e tot un „domn”, se naște o discuție, dar dacă e un țăran, acesta ridică mîna și își unește degetele ca să arate „puțin”. Nu spune ce, dar spune cît, și anume puțin, cît ar încăpea între degetul gros și cel mic aduse unul lîngă altul.
Similare mi s-au părut și resemnarea țăranului italian meridional și a celui român față de ceea ce știe că (nu) îi rezervă soarta. La români, învățații au exemplificat acest fatalism cu Miorița. La italieni, Levi scrie că sînt două cuvinte care o descriu perfect: nica și crai. Nica înseamnă nimic, și e răspunsul standard la o discuție cu un gaglianez de genul: „Ce ai mîncat? - Nica; Ce nădăjduiești? - Nica; Ce se poate face? - Nica”. Crai înseamnă mîine, adică nu azi; dar mîine, crai se va muta iar peste o zi, așa că el de fapt înseamnă niciodată. Tot ce e de făcut, se va face crai (mîine), tot ce trebuie să vină, va veni mîine, tot ce trebuie să se schimbe, se va schimba mîine. Adică niciodată. Ironici, țăranii au făcut distincții subtile între zilele săptămînii care urmează, între diferitele niveluri de crai, tocmai pentru a sublinia inutilitatea promisiunii și a proiectelor de schimbare. Prescrai e poimîine, pescrille e răspoimîine, și așa mai departe: pescruflo, maruflo, maruflone, maruflicchio. Înșiruirea lătrată a tuturor tipurilor inutile de crai e perfect zeflemitoare, arată Carlo Levi. Îmi pot închipui un dialog în acești termeni: „Cînd vei reuși să îți plătești datoriile?” „Crai nu pot, dar poate… maruflo, sau maruflone, cel tîrziu, certamente pe maruflicchio nu las!” Se confirmă astfel simțul subtil al gradației al țăranilor italieni, remarcat și de către istoricul australian specializat pe Italia R.J.B. Bosworth. În timpul primului război mondial țăranii aflați în prima linie a frontului își spuneau fessi (fraieri), pe signori comandanți îi numeau fissi, un fel de prostuți, pe cei din spatele frontului italiani, iar pe restul aflați acasă, în căminele lor sau ale părinților influenți, italianissimi - mega-italieni, feriți complet de orice pericol adus de război.
Singura diferență față de țărănimea română contemporană este că italienii descoperiseră deja emigrația, ceea ce la scara lor românii nu fac decît acum. Lîngă icoana Madonnei din Viggiano de care am vorbit se găsea aproape întotdeauna și o copie după o fotografie a lui Roosevelt - nu a lui Mussolini, nici a regelui Victor Emmanuel al III-lea. Președintele american era liderul recunoscut și nevăzut care îi ocrotea pe bărbații plecați la muncă în America. Și nu erau puțini. În 1935, spune Levi, Gagliano avea 1500 de suflete, dar alte 2000 erau plecate la muncă peste ocean. Proporțiile se păstrează și în satele învecinate. Se dezvoltă un fel de matriarhat, descris în amănunt de Levi. Dar sărăcia e atît de adîncă, încît nu după mult timp și un emigrant care se întoarce acasă cu dolari redevine țăran lipsit de posibilități, cu aceleași greutăți ca și cel care nu a plecat vreodată. Ciclul impenetrabil al vieții de la țară se reia.
Nu am suficiente date ca să spun dacă după aproape o sută de ani de la exilul din Lucania „problema meridională” a Italiei s-a rezolvat, și cu atît mai puțin cum s-a rezolvat și dacă ideile lui Levi în acest sens au fost de vreun folos. Judt a descris unele tentative postbelice. Dar dacă judeci după reapariția inițiativelor secesioniste italiene, nu poți garanta că s-a găsit o soluție. Cît privește însă România, aș spune că nici măcar nu a fost identificată. „Problema rurală” a României se tratează deocamdată singură, cu doze și supradoze de emigrație, de ale cărei proporții politicienii de la orașe nu mai contenesc să se mire, fără să facă însă aparent mare lucru pentru a o înțelege și a i se adresa.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Pictură murală de Carlo Levi reprezentînd țărani din Lucania, Muzeul de Artă Medievală și Modernă din Matera, Basilicata/ Wikimedia Commons