De la banalitatea răului la banalitatea denunțării răului

1 aprilie 2019   Dileme on-line

Am mai spus-o și altădată, identificarea și înfierarea apucăturilor comuniste reale sau închipuite din spațiul public (și chiar și privat) au ajuns sport național. Toată lumea, de la stînga la dreapta, se pricepe să dea în vileag și să condamne energic micii sau marii demoni comuniști care ar mișuna printre noi. De comunism îi acuză și tinerii pe părinți, cum am văzut în scandalul cu ”decrețeii” vinovați de dezastrul țării, de comunism îi acuză pe adversari pînă și ”comuniștii” de serviciu. De exemplu, justiția. Justiția e ca pe vremea comunismului, e Securitatea deghizată. Te ia noaptea din casă pentru o simplă semnătură, îți face dosar și te nenorocește pe viață. DNA-ul e noua procuratură comunistă iar ”prigoana politică” de azi e întocmai cu epurarea politică a anilor ‘40 - ‘50. Tot la noi, dar și pe alte meleaguri, s-a spus că Uniunea Europeană ”are trăsături sovietice”. Unii le-au descoperit odată cu ”stîngismul” și ”conformismul” Bruxelles-ului, altora li s-a părut că ”elitismul” și ”birocrația” acestuia seamănă cu gerontocrația ultimilor ani ai URSS.

În realitate, mai toate fantomele de azi ale comunismului sînt niște demoni de carton departe de presupusul lor model malign. Justiția lui Băsescu (sau Iohannis) este cu totul alta decît justiția lui Stalin. Cu toate că e tot un abuz inacceptabil, dosarul fabricat de azi e totuși o pastișă palidă în comparație cu un proces înscenat de la Moscova de la sfîrșitul anilor ‘30 sau de la Praga, din 1952. Faptul că DNA-ul i-a scos temporar din cursa electorală, voluntar sau nu, pe un Ludovic Orban, Victor Ponta sau pe alți politicieni, nu se poate compara cu felul în care justiția lui Dej i-a scos din politică (și dintre cei vii) pe Brătianu și Maniu, via Sighet. Diferența e colosală, și cine o ignoră dă dovadă de o crasă superficialitate privind principalele momente ale istoriei recente. Ca să nu spun și de riscul unui afront grav la memoria celor ce au trăit direct experiența represiunii comuniste.

Pe acest fond al luptei de cele mai multe ori închipuite cu comunismul renăscut sau remanent a apărut și inițiativa unui partid parlamentar nou din România, de pedepsire cu închisoarea a celor ce promovează ideile comuniste. Ideea legislativă nu e neapărat inedită. Din ce știu, propaganda comunistă a mai fost interzisă prin lege, ultima oară în urmă cu vreo trei ani, la inițiativa unor senatori, în majoritate PSD. Ca și la precedentul proiect, speriați probabil de demonii de carton din colțul străzii, inițiatorii vor să prevină ”(re)instaurarea în țară a regimului dictatorial comunist”. În paranteză fie spus, legea Mîrzescu din 1924 dorea tot îndiguirea influenței comuniste, dar nici ea, și nici alte reglementări similare ulterioare nu au putut împiedica tăvălugul comunist abătut asupra estului Europei după 1945. Abstracție făcînd de fatalitatea istoriei, căreia nu i se putea opune nicio lege, aici e de discutat dacă într-adevăr dimensiunile represiunii comuniste postbelice s-au datorat și felului în care comuniștii au fost tratați în România interbelică. Unii - printre care și reprezentanți de-ai lor - spun că interzicerea i-a radicalizat, dar eu înclin să cred că oricum nivelul de violență socială și politică de după 1945 ar fi fost același. Dovadă este Cehoslovacia, unde comuniștii nu au fost interziși în perioada interbelică, dar unde, după 1948, agresivitatea politică și socială a sovietizării s-a manifestat deplin.

Revenind la inițiativa USR, riscul unei legi ”anti-comuniste” adoptate acum este tocmai oficializarea vînătorii de kitsch-uri comuniste. Am putea da o importanță disproporționată unor amatorisme comunistoide, pierzînd din vedere ceea ce cu adevărat este amenințător pentru ordinea liberală pe a cărei linie ne-am angajat. Ce ar trebui să facem acum, potrivit posibilei legi? Să îl investigăm pe Liviu Dragnea pentru că a vorbit de aprozare? Sau chiar și pe doamna din zona USR, care a brodat pe o variațiune a temei clasice cum că ”proprietatea e un moft”? În piața Matache din capitală e un tocilar care are deasupra bancului de lucru portretul lui Ceaușescu. Să fie arestat? Prin Centrul Vechi mai sînt cîțiva artiști mai mult sau mai puțin tineri cărora le place să scotocească prin ruinele comunismului după niște rămășițe autentice de marxism. Să le fie interzise întîlnirile? Probabil că nu ar fi eficient. Am consuma prea multă energie pentru polemici irelevante. Nu cred că ar fi nici sănătos pentru o societate de tip liberal. În alte părți, un istoric de talie mondială precum Eric Hobsbawm a putut rămîne decenii la rînd membru al partidului comunist britanic, pînă cînd acesta s-a autodizolvat, în 1991. După cum nu cred nici că adversarii reali ai liberalismului își mai pun astăzi șapca proletară. Noile amenințări totalitariste nu îmbracă haine vechi, ponosite și compromise. De exemplu, făcînd un exercițiu de imaginație, la ce bună ar fi o lege similară în Ungaria, unde Viktor Orbán, politician anti-comunist la origine, e considerat oaia neagră a popularilor europeni pe motive de derapaje anti-democratice?

Este adevărat, proiectul USR se poate prevala de precedentul legislației de denazificare a Germaniei postbelice. Propaganda și simbolurile comuniste trebuie interzise, ca și cele naziste, pentru că au reprezentat și reprezintă o doctrină care a dus la numeroase crime și suferințe. Este de altfel un argument întîlnit și în expunerea de motive a inițiativei legislative. Dar și aici diferă contextul, ceea ce schimbă radical lucrurile. Denazificarea s-a făcut imediat după război, ci nu după 30 de ani. Da, la filmele documentare cu atrocitățile naziste la care americanii îi duceau forțat pe germani, înainte de a le da cartelele de pîine, aceștia întorceau capul și nu se uitau. Da, mulți funcționari publici naziști, cu funcții mai mici sau mai mari, și-au continuat activitatea și după 1945 (mă refer în special la Germania de Vest). Da, Germania a putut profita în anii ‘50 de investițiile în infrastructura economică făcute de regimul nazist în anii ‘30. Dar în același timp, a existat și asumarea colectivă a vinei pentru dezastrul provocat Europei și lor înșile. Asumare din care a rezultat o atitudine față de calea de urmat, respectiv un atașament la valorile liberale.

În schimb, în România, prevalîndu-se în parte și de faptul că regimul a fost unul de import, vina a rămas neasumată. Evitarea responsabilității a fost generală, la nivel politic, dar și la nivelul celor peste trei milioane de membri simpli ai partidului comunist, cîți erau în 1989. Românii au încercat să iasă basma curată și din perioada imperiului sovietic, după principiul vechi ”nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase”. E dreptul lor la opțiune, dar în acest caz nu mai pot fi comparați cu nemții. Aici regăsim mai degrabă modelul italian. Încercarea de decomunizare la români pare mai curînd o defascizare italiană. După ce l-au împușcat și apoi spînzurat cu capul în jos pe Mussolini, ca să-l vadă lumea, cum probabil ar fi pățit și Ceaușescu dacă nu o lua înainte ”justiția lui Iliescu”, italienii au dat o amnistie generală prin chiar ministrul comunist al justiției, Palmiro Togliatti. Au urmat apoi cîteva decenii în care partidele de la conducere, în special creștin-democrate, și-au împărțit resursele bugetare pe criterii clientelare. Modelul “colonizării instituțiilor” și împărțirii favorurilor inițiat de creștin-democrați a funcționat în toată Italia, inclusiv acolo unde dominau comuniștii, precum Bologna ”roșie”, în regiunea Emilia. Cu toate acestea, a afirmat istoricul britanic Tony Judt, Italia - spre deosebire de alte țări mediteraneene, Spania, Portugalia, Grecia - a rămas o democrație chiar și în acest răstimp. Și, la fel de important, nu cumva acest model poate fi regăsit și în România de azi, cu diferența că stînga, ci nu dreapta, a tras cartea cîștigătoare?

Rămîne aparent o singură virtute pentru inițiativa USR. Ea poate fi văzută drept o încercare, acum, în preajma alegerilor europarlamentare, de a recupera tema anti-comunismului, preluată cu succes în ultimii ani tocmai de moștenitorii politici ai comunismului. Problema e însă aceeași: a celui ce aruncă cu piatra. Și nu i-aș îndemna pe cei mai tineri, de 30 sau 40 de ani, să o ridice. ”Apucăturile comuniste” nu sînt chiar grosul diferențelor dintre ei și părinții lor - fie și numai pentru că și ei au fost educați de generația lui ”ne descurcăm noi, las‘ că merge și așa”.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: Asociația "Curățăm Galațiul”.

Mai multe